CRISTIAN VASILE: ISTORIA EVREILOR DIN ROMÂNIA

Dacă apelăm la Bibliografia istorică a României, la bibliografiile specializate şi la diversele baze de date ale bibliotecilor, vom observa că într-o proporţie importantă, cel puţin pentru o perioadă (anii 1990), lucrările istoriografice care tratează problematica istoriei interbelice a comunităţii evreieşti aparţin fie intelectualilor de origine evreiască, fie cercetătorilor afiliaţi Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România (csier)/Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (fcer), ceea ce spune foarte mult despre reticenţa istoricilor români din spaţiul universitar şi academic mainstream faţă de acest subiect. Evident, nu am inclus aici şi producţiile cu pretenţii academice, dar care se dovedesc a fi de popularizare, vădind amatorism sau pe cele care alunecă de-a dreptul spre naţionalism şi antisemitism.

Totuşi, atunci când istorici cu mare influenţă chiar au scris despre istoria comunităţii evreieşti, măcar tangenţial, au făcut-o la modul militant, în numele unui soi de patriotism istoriografic eronat înţeles, criticând aspru – de exemplu – tratatul minorităţilor de la finele lui 1919, document internaţional care garanta inclusiv respectarea drepturilor evreilor din România întregită. Simptomatică la acest tip de intervenţie este ignorarea deceniilor de discriminare faţă de evrei (între 1866 şi 1919), ceea ce nu recomanda autorităţile române drept un partener care să fie crezut pe cuvânt în relaţiile internaţionale în privinţa respectării drepturilor minoritare. Unii observatori independenţi ai acestui fenomen au pus în context acest gen de poziţie istoriografică, perfect convergentă cu un tip de naţionalism îndreptat mai ales contra instituţiilor Uniunii Europene. Pentru unii istorici de după 1990, rezistenţa de atunci, de la 1919, a lui Ion I.C. Brătianu şi a altora, a fost şi este perfect opozabilă „ploconirii“ României în procesul de aderare la ue/nato şi, ulterior, de integrare în cele două organisme internaţionale (v. cazul lui Ioan Scurtu).

Treptat, mai ales după 2004 – anul în care Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România şi-a făcut cunoscute concluziile prin raportul final – situaţia istoriografică a cunoscut schimbări importante. Au apărut instituţii noi, cu echipe de cercetare, periodice academice (Holocaust. Studii şi Cercetări; Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România; Revista de Istorie a Evreilor din România), instrumente de lucru, ediţii de documente şi lucrări de interpretare sau monografii indispensabile privind istoria comunităţii evreieşti din România. Anul 2004 nu a însemnat doar o scoatere la lumină a unei istorii ruşinoase, de implicare oficială românească în crime contra umanităţii, ci şi o condamnare explicită a antisemitismului, a fascismelor autohtone, precum şi a mişcărilor şi regimurilor pronaziste (legionarism, cuzism, antonescianism). A fost o radicală despărţire de trecut, la nivel oficial, aruncând treptat atât negaţionismul, cât şi naţionalismul istoriografic într-o zonă marginală sau, oricum, mai puţin influentă.

A fost un moment prielnic şi pentru o ruptură istoriografică şi generaţională. O generaţie de tineri cercetători a fost încurajată, în timp ce vechii profesori – care păstrau o ambiguitate morală sau aveau de-a dreptul o orientare naţionalistă – au pierdut teren. În această tendinţă se înscrie şi apariţia recentă a volumului coordonat de Anca Filipovici şi Attila Gidó, intitulat Trecutul prezent. Evreii din România: istorie, memorie, reprezentare, cu o prefaţă de Lucian Nastasă-Kovács, Cluj Napoca: Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, 2018, 279 p. – care a strâns contribuţii datorate în mare parte unor cercetători consacraţi: Ladislau Gyémant, Carol Iancu, Camelia Maria Crăciun, Zoltán Tibori Szabó, Lya Benjamin, Anca Tudorancea (Ciuciu), Natalia Lazăr, Liviu Rotman, Michael Shafir, Alexandru Florian, Diana Dumitru. Toţi aceşti autori menţionaţi au una sau mai multe lucrări deja publicate, iar contribuţiile lor reunite de către cei doi editori se circumscriu unor teme deja abordate sau care, oricum, le sunt familiare: evoluţia demografică a populaţiei evreieşti şi istoria evreilor până la crearea României Mari (Ladislau Gyémánt); evreii în România interbelică (Carol Iancu); intelectualitatea evreiască de limbă română în anii 1930 şi dezbaterile privind chestiunea identitară (Camelia Crăciun); evreii din Transilvania de nord şi drama Holocaustului (Zoltán Tibori Szabó); politica antievreiască a regimului Antonescu, cu referire la evreii din Vechiul Regat şi Sudul Transilvaniei (Lya Benjamin); reprezentarea Holocaustului prin imagine şi codurile vizuale, cu accent asupra anului 1941 (Anca Tudorancea); evreii din România în perioada comunistă (Natalia Lazăr); viaţa evreiască în perioada postcomunistă (Liviu Rotman); antisemitismul şi negaţionismul post-1989 (Michael Shafir); memoria publică a Holocaustului în postcomunism (Alexandru Florian); şi, în fine, atitudinile faţă de evreii din Basarabia şi Transnistria în perioada 1941-1944, reflectate în relatări ale supravieţuitorilor (Diana Dumitru). De altfel, foarte recent a apărut şi cartea solid documentată a Dianei Dumitru, intitulată Vecini în vremuri de restrişte: Stat, antisemitism şi Holocaust în Basarabia şi Transnistria, traducere din engleză de Miruna Andriescu, Iaşi: Polirom, 2019.

Aşadar, cum o arată şi tematica celor 12 capitole, volumul îşi propune să urmărească parcursul istoric al comunităţii evreieşti din spaţiul românesc prin surprinderea unor fenomene esenţiale cu mare impact şi asupra vieţii minoritare: discriminarea, emanciparea, naţionalismul majoritar, marginalizarea, antisemitismul modern, Holocaustul, consecinţele impunerii comunismului asupra vieţii comunitare etc. În general, textele tratează situaţia evreilor din provinciile istorice (deşi Bucovina pare un pic neglijată), propunându-şi să fie un ghid util atât pentru cercetătorul profesionist, cât şi pentru un public mai larg. Rezultatul a fost o sinteză istorică despre destinul minorităţii evreieşti din spaţiul românesc, chiar dacă perfectibilă.

Volumul nu este relevant doar pentru necesara reconstrucţie istoriografică a trecutului comunităţii evreieşti (mai îndepărtat şi mai recent), ci şi pentru completarea istoriei culturale, politice şi sociale a spaţiului românesc în general: scriind despre aculturarea, integrarea şi asimilarea intelectualităţii evreieşti interbelice, Camelia M. Crăciun reconstituie inclusiv momente din istoria presei anilor 1930 şi oferă detalii semnificative despre diverse personalităţi (N.D. Cocea) şi reviste (Facla) (pp. 71-81); vorbind despre antisemitismul şi negaţionismul postdecembrist, Michael Shafir urmăreşte inclusiv reziduurile naţionaliste ale comunismului xenofob, concept la forjarea căruia a contribuit decisiv. Unele afirmaţii – mai ales cele despre antisemitismul neintenţionat (pp. 200 şi urm.) – vor stârni probabil polemici şi controverse.

Dincolo de aceasta, volumul oferă şi o imagine nuanţată în legătură cu extrem de diversa comunitate evreiască din spaţiul românesc, minoritate care a avut trăsături specifice în fiecare provincie istorică; astfel, în cartea editată de Anca Filipovici şi Attila Gidó cititorul este familiarizat cu ideea esenţială că nu este vorba despre o comunitate evreiască omogenă, orice judecată simplificatoare fiind exclusă. Nu putem decât să sperăm că astfel de iniţiative editoriale se vor înmulţi, cuprinzând şi alte minorităţi etnice sau confesionale, şi că distribuţia acestor producţii de carte va fi cât mai extinsă.