ADRIANA TEODORESCU: LIMBAJ. EXIT

Citeşti cărţi şi nu reţii tot. Participi la discuţii din care dacă ţii minte 50% eşti fericit. Ai revelaţii printre banalităţi şi clişee, explodezi, te rupi, creşti peste tine, dar abia dacă îţi aminteşti de falia dintre cel care ai fost şi ce ai devenit. Mai târziu, vei re-vorbi despre aceleaşi fapte şi vei re-auzi aceleaşi lucruri. Te vei juca continuu de-a descoperirea, vei crede că pluteşti, dar lesa ta lingvistică e mereu scurtă şi cuvintele tale sunt permanent urmate de tuse. Culegi fructe ca orbii şi le mănânci privat de un sistem digestiv adecvat. Captiv în defazare, ridici detaliul la rang de sumă şi ratezi indicarea locului unic pentru încleştări în sinteze efervescente. Acestea sunt numai câteva dintre formele de a descrie relaţia ta cu realitatea prin prisma sistemului memo-lingvistic. Câteodată realizezi scurt, şi e exact ca un junghi în minte, că a mai fost spus ceea ce buzele tale, ignorându-te, pronunţă deja. Te bucuri în tăcere când îi surprinzi pe ceilalţi în calitatea lor de fiinţe care se repetă. Zâmbeşti superior, într-o parte, ştiu, mi-ai mai spus asta. Eşti un ghem de obişnuinţe, programat să uite şi să fie uitat. Toate ontologiile (şi ce ruşinos pentru cele exaltând centralitatea alterităţii) s-au încâlcit în problematicile fiinţei, minimalizând chestiunea memoriei. A faptului că nici tu în ochii celuilalt, nici celălalt în ochii tăi nu vă închegaţi vreodată plenar sau sigur. Că atât imateriala eternă reîntoarcere, cât şi aerata uitare sunt faţete ale aceleiaşi insuficienţe existenţiale. Despre ce autenticitate se poate discuta în afara unor date clare şi a unor priviri rotunde, capabile să comaseze fără să fragilizeze, să distorsioneze, să se rezume la efecte? Cine este acest celălalt pe care-l aştepţi, când el tremură în toate imaginile pe care le coagulezi atunci când îl numeşti sau îl contempli, când nu ai niciun fel de imunitate la timp şi strategiile tale de a-i dejuca curgerea rămân rudimentare – o lumină de august, exfolierea unei zile, o prăjiturică? Ce autenticitate, când îl scazi constant pe celălalt din el însuşi pentru a-i putea vorbi, pentru a-l putea auzi, când capriciile creierului, ale bruiajului exterior, ale dopaminei, serotoninei, oxitocinei îţi azvârle pe limbă expresii, cuvinte, chipuri care-i aparţin fără să-l conţină şi îţi smulg cumplit mai multe altele. Translatat într-un alt câmp imagistic, scrii o cronică fără cartea suport, la câţiva ani după ce ai citit-o, îţi toceşti nervii pentru o lucrare de doctorat cu bibliografie alterată (nu că schiţele şi ciornele n-ar fi şi ele un soi de amintire evoluată, aflată în cruntă impostură). Numele, ideile se suprapun, apoi se descompun entropic – din ce au ajuns nu mai pot recupera ce au fost. Şi totul pentru acest celălalt lângă care te trezeşti dimineaţa, lângă care îţi continui munca, spre care îţi canalizezi sentimentele, când tu nu poţi totaliza nici măcar ultimele 10 pagini din ultima carte, când nu poţi reda nici 5 minute complete din ultima conversaţie, când habar n-ai cum să decizi, ce semn să pui, între parte şi întreg, între detaliu şi perspectivă.

***

De ce îţi place ţie să ajungi la aceeaşi concluzie de mai multe ori, mă întreabă, mirat, deja aproape revoltat, L.? De ce, dacă stabilim amândoi că nu ai cum să ai Alzheimer sau te miri ce demenţă îţi mai trece ţie prin minte, nu poţi să încetezi să te mai gândeşti? Iar dacă tot te mai încearcă o asemenea idee fără nicio noimă, de ce nu activezi pur şi simplu concluzia asta? Dacă aş fi rea, i-aş putea răspunde simplu: pentru că nu ţin minte. Avem proba, uite. Dar adevărul e că eu nu cred în concluzie. Nici în asta, nici în altele. Mă îndoiesc mereu de drumul pe care am ajuns acolo. Dacă am trişat? Dacă am luat-o pe scurtături? Dacă locul din care am pornit nici n-a existat cu adevărat. Lucrurile se leagă. Nu am fost niciodată sigură pe ceea ce ştiu. Cunoaşterea, mult clamata, mult iubita, idol al societăţii noastre are puterea ca la fiecare cotitură a gândirii să-mi cadă din minte. E un pietroi pentru care vasele mele de sânge nu sunt făcute, pentru care trebuie găsite compromisuri. Aşa mi-au spus după rmn, că venele cerebrale sunt prea subţiri, iar eu am înţeles că sângele meu nu circulă, ci se strecoară. Ceea ce ar putea explica multe. Cunoaşterea se produce, iniţial, la o periferie, la întâlnirea dintre tine şi ceea ce se oferă spre învăţare, după care se prăbuşeşte, rapid, în adâncul fiinţei tale şi acela e punctul după care începe să acţioneze din interior, dospeşte în tine, grăsime bună, care te redefineşte imediat, fără să mai poţi separa cât eşti, dodoloţ, cu sevă, de cât erai înainte. Această viziune, organică şi amatoare de adâncime, asupra cunoaşterii determină reprezentările cele mai recente ale epocii noastre, o epocă, la rândul ei, transformată din viscere. Doar că, în cazul meu, cunoaşterea, ca proces, persistă în legăturile ei cu acel ceva străin care a produs-o. Şi pe acel cordon ombilical pe care nu-l va tăia nimeni, cuvintele stau ca porumbeii îngrămădiţi pe un fir de electricitate, într-o zi de iarnă. Nu poţi să arunci un ac între ei, dar, dacă ai face-o, şi-ar lua cu toţii zborul. Imaginile desuete şi discreditate cultural ale capului ca o cutie goală, în care sunt aşezate lucruri, respectiv ale lumii ce poate să-ţi retragă, fără preaviz, ceea ce tu sau alţii îndesaţi acolo, dau mai bine seama de modul meu de articulare a cunoaşterii. Altfel însă, piatra subţiată, cioplită după asperităţile creierului şi pe care nu o pierd niciodată, lecţia, marea lecţie a cunoaşterii, e frica.

***

Eram aproape adormită când restul zilelor până duminică au devenit imagini. Era târziu, traversam acea falie de timp când zilele sunt reprezentări fisurate şi se suprapun, alegi căreia vrei să aparţii. Mi-am dat seama că pătura de cuvinte posibile, cuvinte ce interpretează, ce aşază, ce privesc, se subţia puternic duminică spre sfârşit; nu mai îmbrăca ziua, iar săptămâna se termina în gol. Am diagnosticat insuficienţa cuvintelor ca pe o boală: insuficienţă renală, cardiacă, pulmonară, simptome explodate devorând orice dâră de cauză. M-am gândit că, dacă limbajul nu persistă, mie îmi va fi pur şi simplu ruşine. Că, dacă limbajul meu moare, o să mor şi eu. Joasă, animalieră, m-a cuprins frica pentru moartea mea cum nu mai păţisem de multă vreme. Ar trebui să spun cuiva, să anticipeze, să prelucreze, să fie un semn către alt semn, şi mugurul de speranţă că reuşesc să mă caţăr pe semne. Dintr-o altă perspectivă, fragmente culturale lucrau în mine, îmi prefăceau sinapsele în semne, nu mai aveam spre ce indica, pământul îmi aluneca de sub picioare. Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele. Doar că, dimpotrivă, nu era nicio limită, ci năruirea oricăror limite, o exterminare a formelor, asemeni lagărelor dezafectate, deasupra căreia cuvintele sunt păsări evitând să se apropie. Lumea, oricare, nu se mai vedea sau curgea din ea însăşi în tăcere. Lipsa oxigenului raţional, a neoanelor din gândire. Near-life experience. Cu frica alături, am continuat să adorm şi să aparţin unui tablou ce se confrunta cu o oglindă. Abia din acea imagine derivată, faţă de care nu aveam niciun control, două umbre s-au ridicat de la o masă şi mi-au strigat, prin mâinile lor ca nişte corzi întinse, să le urmez. Erau acolade, comentarii la fiinţa mea de care eram sigură că se retrăsese, nu mai exista niciunde. Când m-am trezit, am povestit tuturor. E atâta surpare şi am cultivat atâta suspiciune încât în momentul în care gândim, sursa gândirii e deja ofilită. Limbajul persistă, de la o ghilotinare la alta, dacă nu eşti prea exigent, e aproape continuu. Cât timp absenţa cuvintelor e ea însăşi semn, e totuşi bine. Duminica se citesc fragmente.