RADU CONSTANTINESCU: DE CE (MAI) SCRIEM?

Mă încumet să reiau această întrebare recurentă a oamenilor de litere de pe la noi, dar şi de aiurea, şi să o aşez ca moto al gândurilor ce urmează, prilejuite de aniversarea Apostrofului – 30 de ani de apariţie, marcaţi, fericită coincidenţă, de numărul 350. Răsfoiesc cu firească emoţie colecţia revistei, retrăiesc zbuciumul şi frământările colectivelor redacţionale care s-au succedat de-a lungul anilor, aducând, fiecare în felul său, o adiere proaspătă în conţinutul publicaţiei; propria experienţă gazetărească îmi permite să-mi imaginez zilele şi nopţile tulburate de incertitudini ale redactorului şef, Marta Petreu, care a ţinut neîntrerupt, timp de trei decenii, timona fragilei ambarcaţiuni literare pe apele vremurilor, nu întotdeauna faste, încercând să aducă în faţa cititorilor, de la un număr la celălalt, subiecte şi texte tot mai interesante. Răsfoiesc, aşadar, Apostroful şi mă gândesc la destinul său (dar şi al confraţilor săi literari contemporani) în aceşti ani în care incultura, aroganţa, impertinenţa, agresivitatea mediului social fac ca termeni precum carte, lectură, poezie să îşi găsească din ce în ce mai  greu locul în fondul principal de cuvinte al limbii române.

Dacă până prin anii ’90, pentru cei mai mulţi români presa, radioul şi televiziunea erau sursele principale de informare (singurele, de altfel, dar, din păcate, lacunare prin omisiune şi inexacte prin politizare), dacă imediat după evenimentele din decembrie 1989, presa scrisă şi-a trăit epoca sa de glorie (zeci, sute de ziare şi de reviste apărute peste noapte, de o diversitate deconcertantă a conţinutului, unele – este drept – cu existenţă efemeră, dar cu tiraje impresionante de zeci de mii de exemplare), iată că, încet-încet epoca de glorie a mass-media a început să apună, pentru a ajunge azi să fim martorii neputincioşi ai alunecării sale într-un trist con de umbră, mai mult chiar, într-o sumbră eclipsă, al cărei final nu se întrezăreşte.

Citesc cu stupoare frisonată că, în România, unul din cinci cetăţeni, fie că locuiesc la sat sau la oraş, nu citesc cărţi. Informaţia provine dintr-un studiu sociologic realizat în 2015 de ires şi intitulat Obiceiurile de lectură ala românilor, studiu având o marjă de eroare de plus/minus 3,2%. Fenomenul este detectabil pentru întreaga zonă a literei scrise. Nu numai cărţile se află în grea suferinţă, ci tot ceea ce are tangenţă cu vechea şi nobila îndeletnicire a tiparului, inclusiv ziarele şi revistele pe care le evocăm în aceste rânduri. Este drept, astăzi omul îşi culege informaţiile din cu totul alte surse (nici măcar radioul nu mai este zeul suprem de altădată, internetul detronându-l fără drept de apel). Expansiunea acestuia, alături de extraordinara accesibilizare a informaţiei datorată tehnologizării, permite să o avem la îndemână în orice moment, oriunde, într-o cantitate uriaşă. Pe bună dreptate, sociologii situează această revoluţie informatică (ca amploare şi consecinţe social-umane) pe aceeaşi treaptă cu revoluţia industrială din secolele al xviii-lea şi al xix-lea. Nu este nimic catastrofic în ceea ce se întâmplă în jurul nostru, asistăm, fără doar şi poate, la un proces grandios, dar firesc, suntem contemporani cu modificarea întregii paradigme a existenţei noastre informaţionale.

În acest context, despre publicaţiile tipărite ce să mai vorbim? Din efervescenţa primilor ani postrevoluţionari nu a mai rămas nimc. În condiţiile în care se citeşte din ce în ce mai puţin, unele au dispărut cu totul, altele şi-au găsit salvarea on-line, iar altele se încăpăţânează să supravieţuiască cu preţul concesiilor făcute trivialităţii şi vulgarităţii. Şi totuşi, o rază de speranţă pluteşte deasupra acestei imagini apocaliptice. Iar licărul optimist vine, paradoxal, din zona revistelor literare. Harta naţională a publicaţiilor de acest ptofil nu a cunoscut seisme distrugătoare. Dimpotrivă! Tradiţionalele Viaţa Românească, Convorbiri literare, Contemporanul, Tribuna, Familia continuă să apară cu succes, Steaua noastră clujeană şi-a sărbătorit recent 70 de ani de existenţă, reviste care au luat naştere după Revoluţie, aşa cum este şi Apostrof, nu au cedat dificultăţilor de pe parcurs, în primul rând de natură financiară dar şi administrativ-birocratice, şi, cu preţul unor eforturi greu de imaginat celor străini de cutumele redacţionale, sunt, iată !, prezente cu regularitate pe piaţă. Este adevărat, interesul pentru lectură s-a diminuat (dar nici revistele din interbelic nu se bucurau de un public mai numeros!), tirajele sunt minuscule, difuzarea şchioapătă, în centrul Bucureştiului, în pasajul de la Universitate (lângă Facultatea de filologie!), eşti privit cu nedumerire când întrebi de o revistă literară. Şi totuşi, scriitorii nu îşi abandonează condeiul, redactorii îşi fac conştiincios treaba, toată lumea continuă cu încăpăţânare să scrie, iar publicaţiile literare sunt prezente cu punctualitate la întâlnirea cu cititorii lor, atâţia câţi au mai rămas.

De ce (mai) scriem? ne întrebam la începutul acestor rânduri. Întrucât altă cale nu există pentru a face faţă ofensivei agresive a non-valorilor, pentru a stăvili mareea neagră a imposturii literare, dezmăţul verbal, veleitarismul. Mai periculoasă decât cenzura ideologică şi cea economică este absenţa cenzurii artistice. Ori, critica literară se petrece, în mare parte, în reviste. De aceea continuăm să scriem şi revistele literare să apară. Azi, mai mult decât oricând, în spaţiul public este necesară consolidarea criteriului valorii, precum şi o evaluare cu spirit critic a actului de cultură, o evaluare profesionistă, făcută de o instanţă credibilă prin onestitate şi competenţă. Prin aceste câteva cuvinte am definit însăşi instituţia revistei literare, aşa cum au conceput-o înaintaşii, atât de importantă în istoria şi în evoluţia noastră, nu doar cea culturală.

Revista Apostrof, la cei treizeci de ani ai săi, rămâne fidelă acestui crez.