GIOVANNI ROTIROTI: „MOMENTUL ECHINOX“ ÎN ITALIA…

Elegii în ofensivă de Ion Pop şi Supunerea de Eugen Uricaru, traducere de Irma Carannante

Irma Carannante, una din marile speranţe ale românisticii din Italia, a tradus şi îngrijit de curând două cărţi extraordinare: romanul Supunerea, de Eugen Uricaru, pentru editura milaneză Mimesis, şi Elegii în ofensivă de Ion Pop, pentru Criterion Editrice, tot din Milano. Irma Carannante predă Limba română la Universitatea „L’Orientale“ din Napoli în calitate de profesor cu contract şi este doctor în „studii literare, lingvistice şi comparate“. Pe lângă diverse contribuţii publicate în reviste şi volume colective din Italia, Franţa şi România, printre principalele sale traduceri amintim: Marta Petreu, Dall’Olocausto al Gulag. Studi di cultura romena (Orthotes, 2016); Tristan Tzara, Prime poesie (Joker, 2015), Benjamin Fundoianu/Fondane, Vedute (Joker, 2014) şi Tristan Tzara, Avant Dada (Barbès, 2012). Pentru Mimesis, a îngrijit traducerea volumului Emil Cioran, Al di là della filosofia. Conversazioni su Benjamin Fondane (2014) şi cea a cărţii lui Petre Solomon, Paul Celan. La dimensione romena (2015).

Dorind să spun câteva lucruri despre cele două cărţi ale lui Eugen Uricaru şi Ion Pop, voi porni de la cele scrise de Irma Carannante în „Postfaţa“ volumului La Sottomissione, cu titlul „Si riparte da Zero. La Sottomissione di Eugen Uricaru al vaglio della psicanalisi“, şi în „Introducerea“ la Elegie all’offensiva, intitulată „Ion Pop par lui-même“.

Eugen Uricaru şi Ion Pop au fost, împreună cu Ion Vartic şi Marian Papahagi, promotorii revistei Echinox. S-a considerat de cuviinţă ca aniversarea Echinoxu-lui – acest eveniment extraordinar, parte incontestabilă din mişcarea ’68 europeană – să fie marcată şi în Italia prin publicarea unor volume care, în opinia noastră, îi reprezintă cel mai bine pe cei doi scriitori de seamă.

După cum se ştie, Ion Pop este una din cele mai autentice şi marcante voci din panorama critică şi contemporană românească, moştenitor al unei tradiţii poetice al cărei pol conceptual se găseşte în neomodernism, fapt atestat inclusiv de ultima şi monumentala lui carte Poezia românească neomodernistă. Elegiile în ofensivă îşi demonstrează vitalitatea fermă între subiect şi raţiune ca o căutare a echilibrului în sens indiscutabil moral. Esenţa subiectului, care în aceste Elegii se manifestă ca un soi de raţionalitate practică, nu poate fi pusă pe seama tehnicii sau a modelor improvizate, ci trăieşte reflexiv în acţiunea critică sau, mai bine zis, într-o acţiune critică ce tinde spre o sinteză de subiectivitate şi raţionalitate şi care îşi propune să fie larg acceptabilă pornind de la valorile umaniste ale tradiţiei europene. În acest sens, Ion Pop încearcă să recupereze, pornind de la magisteriul lui Nichita Stănescu, rădăcina sănătoasă a modernităţii, cu scopul de a da un răspuns decisiv traumei provocate în ţesutul social, şi mai cu seamă poetic, de postmodernitatea, care într-un fel sau altul, a distorsionat şi n-a înţeles noile provocări generate de criza unei părţi a modernităţii. Iată un exemplu:

Ca Demostene // Nu-i a bine, o, nu, / bătrân nenorocit, vai de tine, / ca un Demostene, cu piatra uitată-n gură, / ai ajuns, iată, să scuipi / nisip şi sânge. // Şi vântul, zburdalnicul şi neînţeleptul, / începând să vorbească, de la o vreme, / numai în aforisme. // Ce de marmură, ce de ceramică, / ce de bronz! // Şi ochii tăi căutându-l / cu disperare pe Înger / şi tu alergând, dând din mâini, / ori îngenunchind, umilindu-te/ – „Fă ceva cu mine, nu mă lăsa!“ // – „Dar tu nu eşti un poem / ca să te pot scrie din nou ori măcar corecta, / cu toate că am ajuns să-ţi cunosc / toate literele şi virgulele“. // – „Dar oasele mele zdrobite, dar sângele, / dar genunchii mei vineţi târâţi prin pulbere, / dar braţele mele vlăguite, dar tâmplele, / dar urletul, Îngere, urletul meu? … // Ori poate că tu, Îngere, / eşti numai o influenţă / poate că tu – am strigat atunci furios – / nu eşti, vai, decât o biată, palidă influenţă / din Rilke ori din Nichita!“ // Dar el n-a mai zis nimic decât „Vai de capul / şi de sângele tău!“ // Pe când eu îi strigam cu tot ce aveam în mine / „Influenţează-mă, totuşi, Îngere, / te rog în genunchi, ridicol în plină epocă postmodernă, / ai milă de mine, sunt foarte singur, / influenţează-mă, Îngere, oricât de puţin!“ / Dar el n-a mai zis, de departe, decât / „Vai de tine, nenorocitule, / Vai de capul şi de sângele tău“…

După beţia hiperrealistă a postmodernului românesc din anii 2000, prin aceste Elegii în ofensivă Ion Pop pare să afirme – cum observă corect Irma Carannante, referindu-se la sensul „Lucrului“ conferit de psihanaliza lui Jacques Lacan – că „Lucrul“ poemului, gândirii sau existenţei ar putea fi efectiv ameninţat de un exces de realitate. Se vădeşte că „Lucrul“ însuşi – înţeles ca o coincidenţă halucinată a semnificantului şi a semnificatului – se arată în nuditatea sa absolută. În sfera poetică şi la modul mai general în literatura română contemporană, cererea de „realitate“ şi de „autenticitate“ se traduce adesea în forme nihiliste ori în forme hiperrealiste care constituie prelungirea şi totodată contra-efectul unuia şi aceluiaşi proces de de-realizare. „Lucrul“ poemului este transferat de la stadiul natural al valorii de folosinţă la cel mercantil, al valorii de schimb. Iar acestei prime mutaţii şi consecinţelor sale reificante pentru om, îi urmează o a doua transformare, şi mai drastică, prin care „Lucrul“ inefabil, secretul poemului, e absorbit în universul fantasmatic al simulacrului, al copiei, altfel zis în cea mai obscenă „spectacolarizare“ a lui, cum mărturiseşte Guy Debord în cartea sa Societatea spectacolului. Asta comportă dispariţia oricărei trimiteri la un referent obiectiv şi faptul că semnele, preschimbându-se unele în altele, sfârşesc prin a nu se mai referi la Altcineva. Totuşi, dublarea „Lucrului“ în simulacrul său, în copia sau reproducerea lui spectaculară prezintă un caracter ambivalent, deoarece e indiciu de intensificare şi totodată de golire. „Lucrul“ poemului, golit de eficacitate simbolică, se închide în sine, se duplică, pierzându-şi astfel ireversibil autenticitatea.

Dimpotrivă, Elegiile în ofensivă arată că, după ce îşi atinge masa critică, realitatea – şi odată cu ea subiectul – riscă în orice moment să se autodistrugă. E ca şi cum în prea golul sau prea plinul de sens fiecare metaforă s-ar realiza pierzându-se ca metaforă. Ceea ce rămâne, în coincidenţa nebunească a semnificatului şi semnificantului, e o realitate mută, sustrasă oricărei rezonanţe simbolice ori comunicative, îngrădită şi închisă între propriile hotare. Elegiile lui Ion Pop doresc să ne semnaleze că „Lucrul“ – „adevăratul secret“ al poemului – este elementul cel mai apropiat de noi, în sensul că se află înăuntrul nostru, locuieşte în noi, dar subiectul percepe această locuire în noi ca pe ceva complet străin, ostil, ceva ce ne ameninţă din interior, ca în cazul specific al unei boli autoimune nimicitoare, cum mărturiseşte deschis autorul culegerii.

Aceste poezii de Ion Pop demonstrează că trebuie să evităm cu orice preţ ruperea diafragmei simbolice – în acest sens Elegiile sunt în ofensivă, adică trebuie înţelese ca o practică de rezistenţă a subiectului care, sub presiunea chinuitoare a Realului, riscă în permanenţă să se eclipseze şi să dispară definitiv. În Elegiile în ofensivă putem surprinde şi mesajul „pedagogic“ al lui Ion Pop, care sprijină, precizam la început, un soi de raţionalitate practică, strâns legată de acţiunea critică a subiectului, o raţionalitate conştientă de propria limită şi care încearcă să recupereze rădăcina sănătoasă a modernităţii, cu scopul de a oferi un răspuns decisiv la trauma pe care o provoacă Realul atunci când se arată în aspectul său terifiant, lipsit de densitate simbolică. După cum se ştie, Realul e ceea ce rămâne din realitate după prăbuşirea reţelei simbolice care agregă experienţa umană în conexiunea cu raporturile sociale. La ruperea vălului, ca sub ameninţarea iminentă a unei „boli“ necruţătoare, „Lucrul“ nu mai e barat sau ferit de simbolicul poemului, ci se face prezent în mod aproape direct. Asta provoacă un colaps al spaţiului simbolic şi conduce inexorabil subiectul la propria descompunere catastrofală:

Punctul negru // A căzut în mine-un punct negru, / a nimerit în mine punctul cel negru, / şi-a adus aminte că e sămânţă, / pământul negru din mine îl aştepta, / pământul meu negru, negru. // A căzut în mine sămânţa neagră / şi n-am ştiut până când, deodată, / l-am simţit că se mişcă în carnea mea / punctul, punctul cel foarte negru. // Mâine, marii maeştri-n halate albe / vor fi-n jurul meu cu bisturiuri de-argint, / cu foarfeci de aur, ca să extragă punctul, / să taie orbita punctului negru, negru. // Ce lume, oare, se va sfârşi, abia-ncepută? / Cât de departe va fi aruncat punctul cel negru? – / Până să-ţi ştii sfârşitul, te vei târî mult, frază, / cu litere pline de sânge, lent şiroind, latineşte, / spre punctul negru, cel foarte negru.

Ion Pop arată că, pentru subiect, încercarea de a se înstăpâni pe „Lucru“, încercarea de a captura Realul, e inutilă şi vătămătoare, nu numai fiindcă Realul eludează întrucât e imposibil, ci şi fiindcă, în eventualitatea în care am fi atât de aproape de „Lucrul“ angoasant, el ne-ar captura într-o formă care ne terorizează şi ne devastează profund. Despuiat de semnificatul său ulterior, strivit de propria imanenţă, Realul ne arată doar chipul său aducător de moarte, întrucât stă mereu la un pas de ceea ce putem suporta omeneşte. Ceea ce s-ar putea percepe ca incapacitate a noastră de a zăbovi în Real, pentru Ion Pop reprezintă, în schimb, o resursă, pentru că – după cum demonstrează implicit Elegiile lui, trecute curajos la ofensivă – încearcă să evite transformarea condiţiei existenţiale a subiectului în coşmar, adică într-un amestec oribil de vis şi de realitate. Ion Pop se străduieşte, aşadar, să nu „spectacolarizeze“ vârtejul nimicitor al „Lucrului“, să nu desublimeze obiectul poeziei, ci să accepte acţiunea protectoare a simbolicului ca pe o „bine-cuvântare“, pentru simplul fapt că, prin intermediul acestui dispozitiv formal particular, „Lucrul monstruos“ ne e sustras de însăşi mişcarea care îl aduce, ameninţător, mai aproape de noi.

În legătură cu „Lucrul monstruos“, extraordinar de interesante sunt şi observaţiile Irmei Carannante pe marginea minunatului roman al lui Eugen Uricaru, Supunerea. Cheia de lectură propusă de traducătoarea romanului se axează pe paranoia politică a tuturor sistemelor totalitare. În Postfaţa sa (înzestrată şi cu o scurtă Cronologie, care-i permite cititorului italian să se orienteze şi să înţeleagă contextul istoric românesc al romanului), Irma Carannante subliniază că textul pe care cititorul tocmai l-a terminat de citit – sau de recitit (eventual pornind de la capitolul Zero, ce poate fi considerat epilogul natural al intrigii epice în jurul Petrei Maier) – e un adevărat „roman total“, adică un roman psihologic, politic, social, simbolic, istoric, în multe privinţe realist, centrat pe realitatea obscenă a paranoiei politice a regimurilor totalitare est-europene din a doua jumătate a secolului trecut. Un roman care capătă şi trăsăturile unui roman de dragoste, unde eternul şi contingentul, empiricul şi transcendentalul, finitul şi infinitul se împletesc inextricabil, într-o asemenea măsură încât se confundă, devin parodie unul pentru celălalt.

Cum şi-a putut da seama cititorul după parcurgerea întregului roman, începutul Supunerii pare incert, incomprehensibil în mod imediat, deoarece pe scenă sunt prezentate, alături de elemente disparate de cronică, personaje despre care nu se ştie absolut nimic. Doar în après-coup-ul lecturii integrale a romanului Supunerea va fi cititorul în stare să găsească o „logică“ singulară a tuturor evenimentelor istorice şi narative ce indică posibilele linii de rupere a cercului magic a paranoiei politice comune tuturor sistemelor totalitare, în speţă a celui stalinist din România. Cu alte cuvinte, cititorul va fi în stare să reunească toate elementele puzzle-ului format de bogata intrigă romanescă şi să dea consistenţă unor „semnificanţi“ care la început par enigmatici.

Un spaţiu larg e acordat personajului Petrei Maier, protagonista romanului, care a fost deportată în Gulag sub acuzaţia că şi-a ascuns cu bună ştiinţă originile străine în faţa autorităţilor, declarând că se cheamă Maier în loc de Mayer. Petra Maier e victima inocentă a complotului paranoic care deformează planul realităţii şi te împiedică să crezi ce vezi în faţa ochilor. Imaginarul paranoic foloseşte un model care îşi menţine mereu aceeaşi structură. Când societatea e în criză, simte nevoia să găsească pe cineva căruia să-i atribuie propria neputinţă, pe cineva pe care să se răzbune pentru propriile frustrări, aruncând asupra altora vina pentru toate relele. Discursul paranoic cultivă o formă de nebunie lucidă, îşi articulează propriile raţionamente pe o bază de pornire delirantă, iar pe planul istoric şi politic are necesitatea să găsească un inamic concret, alimentând rasismul, generând un răspuns agresiv contra fobiei de presupusa încercuire din partea inamicilor. În relaţie cu discursul paranoic, Petra Maier reprezintă figura Celuilalt feminin asupra căreia e descărcată violenţa, ostilitatea, dispreţul, amestecate însă cu o atracţie morbidă de nemărturisit.

Ca să poată supravieţui în cercul magic al comunităţii paranoice, Petra Maier se supune, de fapt, dorinţei Celuilalt, aderând simulat – adică în modalitatea travestirii sau a interiorităţii celei mai profunde, în jocul adevărului şi aparenţei – la semnele socialului şi ideologicului, cu un conformism aproape total, ştiind prea bine că din cauza numelui străin e socotită „duşman al poporului“ ce coagulează în sine tot Răul. Prin urmare, în timpul regimului comunist, Petra se supune dorinţei de putere a Celuilalt paranoic ascunzându-şi frumuseţea, trăind ca o fantasmă, o pată spectrală ce se pomeneşte dispersată în ungherele strâmte ale domeniului social:

„Se îmbrăca cenuşiu încât nici nu-ţi dădeai seama dacă ocupa cu adevărat un loc în spaţiu. Avea o voce ştearsă şi nimeni n-a auzit-o cerând ceva şi nici nu spunea vreun cuvânt care să conteze. Când mergea, aerul rămânea încremenit şi nu se auzea nici un foşnet, nici un târşâit de paşi, nici bocănitul tocurilor, sunete care le fac pe femei inconfundabile. Umbla cu un şal mare negru aşa încât nu-i vedeai niciodată privirea“.

În capitolul al xiii-lea, naratorul spune că, în realitate, Petra Maier „nu exista“:

„Petra Maier era ceva ce nu exista. Oricât s-ar fi străduit n-ar fi reuşit în viaţa lui să-şi închipuie că o astfel de persoană există în Republica Populară Română. Practic, Petra Maier nu exista“.

După cum subliniază pe bună dreptate Irma Carannante, Petra Maier nu exista în realitate pentru că ea era întruparea Realului pulsiunii, adică reprezenta ceea ce discursul paranoic, aderând perfect la imagini ideologice sau la stereotipuri simbolice (cele care definesc, de fapt, un grup identitar), încearcă să expulzeze cu orice preţ. Din acest punct de vedere, Petra Maier e Celălalt feminin prin antonomasie, e una din multele căi de fugă isterice din cercul paranoic, reprezintă, în sens psihanalitic, nucleul negativ al subiectivităţii, o reprezentare insuportabilă pentru paranoic şi care din acest motiv e respinsă, expulzată. Petra Maier întrupează un „Lucru“ care nu există, imposibil, dar real, atât extern cât şi intern, o extimité, cum ar zice Lacan, a unui Real inasimilabil, dar şi imposibil de exclus, întrucât e intrinsec legat de interioritatea subiectului.

Aspectul pe care trebuie să-l înţelegem în Supunerea – şi pe care discursul paranoic nu-l va admite niciodată, fiind lipsit de inconştient – este că negativitatea e internă oricărei identităţi şi reprezintă însăşi forma libertăţii care există pentru că societatea nu reuşeşte să se constituie ca ordine structural obiectivă fără discontinuităţi şi imperfecţiuni. Petra Maier reprezintă linia de fractură internă şi constitutivă a paranoiei, reprezintă antagonismul structural al comunităţii şi a înseşi legăturii sociale, un antagonism esenţial pe care stilul paranoic încearcă zadarnic să-l înlăture ori să-l elimine violent în exterior.

Din această perspectivă, istorisirea Petrei Maier e în primul rând o lecţie de adevăr care nu se lasă înfrânt nici de minciuna generalizată, nici de delaţiunea organizată de factură stalinistă. Romanul lui Uricaru se încheie emblematic cu sentinţa: „Asta era, nu trebuie să i te împotriveşti. Dar asta nu înseamnă să-l şi iei în seamă“.

Se impune să amintim că aceste două cărţi, extraordinare şi problematice totodată, traduse şi îngrijite magistral de Irma Carannante şi prezentate în luna mai la Salonul Internaţional de Carte de la Torino, ar fi rămas necunoscute publicului italian fără sprijinul financiar esenţial al Institutului Cultural Român acordat în cadrul Programului tps.