ŞTEFAN BOLEA: NINSOARE NEAGRĂ

Cercetătoarea Adriana Teodorescu, cadru didactic asociat la Facultatea de Sociologie, specialistă în death studies, autoarea şi editoarea unor lucrări privind moartea şi îmbătrânirea publicate la edituri prestigioase din străinătate, concepe un al doilea volum de poezie încărcat de melancolie funerară (Poveşti de trecere cu noi, Bistriţa: Max Blecher, 2018). Simptomatic, cartea Adrianei Teodorescu poate fi încadrată în ptsd, în sindromul de stres posttraumatic. Este un volum intens, în care trauma vibrează, în care durerea de a fi, constatată şi de bogomili, şi de Silen în Naşterea tragediei, se transformă în bocet sau într-o autentică ieremiadă, în care leitmotivul lunii noiembrie devine un drapel de doliu. Mai mult de atât, într-un strigăt care străbate un infinit cosmos întunecat, suprasaturat cu nigredo: „se prelinge în noiembrie o iarnă grea“ (Vascularizarea căilor, p. 8); „În noiembrie orice drum ne ducea la cimitir“ (avc, etichetă, p. 26); „În noiembrie s-ar fi putut crede că am murit cu toţii“ (Noiembrie, p. 5); „Tot anul a fost o succesiune de noiembrie“;  (Accident vascular iarăşi, p. 16) ş.a.m.d.

Această insistenţă pe sinistrul noiembrie mă trimite în trei direcţii diferite. În primul rând, la minimalismul lui Bacovia, care se potriveşte în fond – nu şi formal, nici psihologic – cu „întunecarea“ Adrianei Teodorescu. În al doilea rând, se poate face o conexiune cu partea finală din videoclipul November Rain al celebrei formaţii Guns N’Roses. În ciuda faptului că la trupa californiană era vizată conexiunea dintre eros şi thanatos (iar la poetă accentul cade pe philia), anvergura doliului planetar rezonează cu maximalismul Adrianei Teodorescu. Uneori, tot la nivel imagistic, autoarea pare că-l comentează pe Goya („Noaptea l-am visat pe Saturn cu stomacul umflat“, Saturn retrăgându-şi fiii, p. 51), pe Van Gogh („În noiembrie pământul seamănă cu o mare de corbi“, Ce vede ochiul mort, p. 13), ori pe Victor Brauner („În somn ochii mei se măresc cu imagini pe care nu le înţeleg încă./ Când frica îmi dă putere să-i deschid,/ pleoapele sunt deja rupte.//“, Octombrie, p. 73), identificându-se cu acei pictori care au introdus maladia psihică în orizontul creaţiei lor.

În al treilea rând, Poveşti de trecere cu noi poate fi înscris prin expunerea imanenţei morţii în viaţă în descendenţa filosofiei şi psihoterapiei existenţialiste. Rămâne deschisă discuţia dacă moartea existenţială este cel mai valid model de interpretare al trecerii şi dacă anxietatea fundamentală se hrăneşte numai din soarele morţii. N-aş merge atât de departe precum Socrate, care, în Apologie, se întreba dacă moartea e într-adevăr un rău sau precum Epicur, care constata că eul şi moartea ocupă teritorii ontice diferite. Dar m-aş lega de alte două idei filosofice. Mill constata că moartea ne înspăimântă din pricina unei iluzii a conştiinţei, care ne face să credem că suntem fiinţe sensibile şi în mormânt (nu numai Poe explorează acest scenariu terifiant). Mai mult, Yalom arăta că atunci când eşti mort, nu ştii că eşti mort. Nu doar că moartea este benefică în anumite situaţii (şi viaţa – malefică), dar poate că ar trebui să acceptăm cu seninătatea Justinei din Melancholia moartea în genere. Mai mult, poate că ar trebui să decuplăm anxietatea de moarte, de asemenea, şi s-o reconectăm la faptul de a fi, care este mai cuprinzător. Dar acestea sunt doar ipoteze fugare, care vor fi explorate cu altă ocazie. Cert e că volumul Adrianei Teodorescu este impresionant, cufundat în „umoarea Nopţii“, de care vorbeşte Chapman şi reconstituie fidel infernul pe care, inevitabil, trebuie să-l traversăm cu toţii: „Nu vor fi niciodată destule şi potrivite cuvinte ca să vorbească/ … despre cum am stat cu moartea printre noi/ încercând să nu-i spunem pe nume/ ca nu cumva ea să ne răspundă.//“(Un alt mod de-a sfârşi. Acelaşi, p. 82).