NICOLETA CLIVEŢ: AMINTIRI, PROZE, REFLECŢII

Dintr-un mix de texte confesive şi de opinie, evocări şi speculaţii teoretice, plus patru proze scurte „ilicite“, se compune cel mai recent volum al lui Petru Cimpoeşu – Bărbaţi fără degete şi alte amintiri penibile (Iaşi: Polirom, 2019). „Subsumate mai mult sau mai puţin temei de «amintiri penibile»“, fragmentele pot părea că dau un aspect compozit întregului, deşi nu e chiar aşa; în freatica lor se citeşte efortul de a crea o „figură a spiritului creator“, o (auto)biografie spirituală parţial fantasmatică, orientată spre subiecte esenţiale, „tari“, în aşa măsură încât abordarea lor naşte un sentiment de sfială (de „penibil“, în traducerea lui Petru Cimpoeşu). Aşadar, un volum-egregor, prin care se oferă lectorului un acces ceva mai facil la info-energetica scrierilor de ieri şi de azi ale prozatorului. Dicţia este amprentată de poza de „naiv“, de „marginal“, de „provincial“ conservator, ce constituie deja o marcă distinctivă, la adăpostul căreia poate fi jucată, hâtru, nepriceperea, neimplicarea, inocenţa în a spune tot felul de lucruri incomode, fără ca emitentul să pară atât de moralist pe cât este şi, probabil, fără să-şi atragă un potop de antipatii dinspre lumea literară, aşa cum ar fi de aşteptat.

Fie că e subiect de proză scurtă „ilicită“, de roman sau al unor „amintiri penibile“, personajul lui Petru Cimpoeşu are un profil-standard: este „mare consumator de sens“ şi pentru că nu are capacitatea (pe care, de altfel, nimeni nu o are) de a-l constata pur şi simplu, se vede nevoit să-l creeze, să-l inventeze şi, dacă îl mai ţin puterile, să-l şi verifice pe propria piele. Cu acest scop se va angaja într-un „drum spre centru“, pe care va rătăci în fastuoase scenarii hiperrealiste (cu substrat mitic bine, uneori prea bine, camuflat), dovedindu-şi viguroasa precaritate. Problematica „umbrei“ este oprire obligatorie pe acest traseu, prilej de veşnică poticnire; pentru ieşirea din impas unica soluţie este povestea, şi chiar povestea acestor repetate poticniri şi rătăciri, căci numai prin „narativizare“ evenimentele devin „totalităţi semnificante“. Scriitorul, ca „gestionar al mitului“, are misiunea de a rezolva narativ traumele prin poveşti; ele dau fiinţă şi coerenţă lumii, „transformă Haosul în Cosmos“. În termeni direct soteriologici, misiunea scriitorului, în calitatea sa de „custode al imaginarului colectiv“, este de a salva omul „nu ca specie, ci ca esenţă“. Şansele de reuşită depind de „privirea asupra vieţii“, de „intensitatea şi calitatea ei“, dar despre aceste gingaşe variabile, despre modul în care ele se (in)formează, Petru Cimpoeşu amână să ne vorbească.

„Marii consumatori de sens“ ai recentului volum sunt, aşa cum îi anunţă şi titlul, nişte „bărbaţi fără degete“ (asemenea celor care şi-au lăsat amprentele pe pereţii peşterilor din Pirinei), legaţi printr-un tainic legământ de misiunea înaintării spre totalitate. Ei deţin „gena spirituală“ (Reshimo, în Kabbala), de aceea îşi pun problema transcendentului, a valorii, a atitudinii morale, au, în general, întrebări şi nesiguranţe, caută bâjbâit răspunsuri despre „sufletul omenesc“. Lor nu le plac „postoamenii“, nici „oamenii recenţi“ (sau de stânga!); sunt precauţi, retractili, uşor de intimidat şi par că înaintează împleticit pe terenul minat al lui „ca şi cum“, „cât pe ce“, „poate că…“ Fireşte că „bărbaţii fără degete“ se îndeletnicesc cu scrisul, dar nu cu cel aducător de foloase, ci cu unul aducător de cunoaştere („Fiindcă acest cuvânt, semnificaţie, mi se pare a concentra esenţa oricărui demers creator“) şi deschizător de drumuri astrale (Împărăţia lor nefiind din lumea aceasta…)

Nucleul dur al volumului este format din cele patru proze scurte ale secţiunii de mijloc, în care un narator neindividualizat prin nume, dar înscris în tipologia cu care Petru Cimpoeşu ne-a obişnuit, parcurge şi relatează (când mai criptic, când mai transparent) lungul şi sinuosul drum către sine, drum care doar aşa, prin „narativizare“ şi, eventual, prin conectare la mit, capătă un sens. În Vibraţii găsim o abordare aproape paradigmatică pentru felul în care tratează personajele prozatorului băcăuan „drumul spre centru“: îi dau târcoale, parcurg mici porţiuni, pentru ca, în final, să dea bir cu fugiţii. Aici, naratorul şi soţia sa explorează câteva dintre cele douăsprezece „trasee turistice“ marcate de radiestezistul orb Sergiu, în Cislău, dar se fac nevăzuţi când primesc propunerea să caute „presupusul altar al lui Zalmoxe“, nefiind capabili de „focalizare mentală“, de „rezonanţă“ cu „adevărurile naturale“. În Bunici, „umbra“ este abordată la o vârstă fragedă, astfel că îngroşarea ei prin fugă este firească şi explicabilă. Ruşinat de condiţia modestă a bunicilor materni, înstrăinat de ei şi de lumea lor, naratorul-copil se interoghează, în oglindă, cu oarecare maturitate, asupra acestei situaţii, dar nu se angajează şi în obţinerea unui răspuns: „- Sunt bunicii tăi, de ce nu-i iubeşti? îl întrebă, cu o afectare ea însăşi falsă, dacă există aşa ceva, după care îi întoarse spatele, căci întrebarea îl tulburase îndeajuns; iar răspunsul nu-l mai interesa“. Un spate întors şi, odată cu el, un amestec detonant ce abia începe să se acumuleze în subterane, cu  potenţial exploziv la maturitate.

Nu este exclus ca, în proza Bărbaţi fără degete, să fie codificat un mit (poate vetero-testamentar ori cu rădăcini în Kabbala, asta ca să nu ne gândim, simplist, la povestea Elenei din Troia) pe care Petru Cimpoeşu se va îndura, la un moment dat, să-l dezvăluie şi criticilor săi (cum a mai făcut-o, cu Povestea Marelui Brigand şi Celălalt Simion). Deocamdată, în absenţa unor repere sigure în acest sens, proza s-ar putea rezuma aşa: doi prieteni, foşti colegi de liceu, se reîntâlnesc după patruzeci de ani, încercând să completeze „punctele de suspensie dintr-o poveste“, petrecută pe când „umbra încă nu avea un nume“. Amândoi s-au intersectat amoros cu aceeaşi fată – Silvia Păduraru -, o apariţie spectrală, cvasi-psihotică, având „acel rafinament al răului gratuit“ şi aflându-se în posesia unei frisonante abilităţi: „îşi învăţase sufletul să se opună durerii“ (s.a.), durere pe care altminteri se pricepe de minune să le-o provoace altora. Pe scurt, o posibilă personificare a „umbrei“. Tânăra le cere celor doi pretendenţi să-şi arate întru veşnicie dragostea pentru ea tăindu-şi un deget. Naratorul o face, celălalt – nu. Prietenia lor va fi oricum iremediabil compromisă, şi nu doar de triunghiul amoros format, ci şi de suspiciunea pe care fiecare o are, cum că celălalt şi-ar fi turnat profesorul la Securitate (niciunul, însă, nu o făcuse). Proza este prilej de a plasa „consumul de sens“ în sfera îndrăgostirii şi a iubirii: „Îndrăgostitul e un bolnav de sens“ pentru care „experienţa erotică este în primul rând o aventură ontologică şi un angajament decisiv în raport cu semnificaţia vieţii“. Tristeţea benignă în care se scaldă povestea este dublată de o tăcere ce se aude, o tăcere ce asigură climatul propice pentru ca „bărbaţii fără degete“ să îşi poată afla răspunsurile. Poate că nici nu o chema Dina continuă radiografierea gândirii „hipnotizate“ a îndrăgostitului, pe un plan temporal paralel cu cel din Bărbaţi fără degete, dar la o intensitate diminuată.

În Adio, domnule Bălăiţă!, Petru Cimpoeşu face, între altele, o clasificare deloc pioasă a scriitorilor; astfel, se pare că există scriitori „buni“ (aşa, ca el, care „scriu cărţi plăcute la lectură, lăudate de critică, primesc premii, dau interviuri, călătoresc în străinătate pe banii statului, au opinii pertinente despre aproape orice“), scriitori „importanţi“ (sau vedete literare, ca Adrian Păunescu sau Gabriel Liiceanu, care nu sunt neapărat originali, dar ajung, printr-un joc al împrejurărilor şi al marketingului bine strunit, să ocupe o vreme scena publică) şi scriitori „mari“ (aşa, ca George Bălăiţă, care au scris „cel puţin o capodoperă“). Luând de bună clasificarea, este posibil să existe, totuşi, scăpări la capitolul exemplificare (asta pe lângă unele alăturări de nume absolut devastatoare!). De pildă, dacă Lumea în două zile este o capodoperă ce face din George Bălăiţă un scriitor „mare“, este foarte posibil ca şi Povestea Marelui Brigand să fie o scriere de natură a-l transforma pe autorul ei într-un scriitor „mare“, adică dintre cei „inaccesibili şi multă vreme neştiuţi“. Dacă o fi sau nu aşa, rămâne să stabilească (şi/mai ales) acea critică bicisnică, spre care prozatorul se tot uită cu o privire mefientă, cam de scriitor „mare“ şi neînţeles.