IULIAN BOLDEA: „O ABSENŢĂ VORBITOARE“

Inimitabil şi fascinant „povestaş“, în biografie şi în operă, Alexandru Vlad ştie să selecteze, din amorful cotidianului, detaliul revelator, să plaseze optim accentele epicului, să decupeze înţelesurile alegorice din nesemnificativ, printr-o alcătuire plastică şi precisă a frazei. Prozele lui Alexandru Vlad sunt alcătuite, cum s-a mai spus, din cuvinte, enunţuri şi secvenţe ce se caută una pe alta, din acolade ale imaginarului şi din irizări ale livrescului, astfel că realul e un punct de plecare imprecis, vag, încifrat în simboluri pentru un ochi exersat ce ştie să găsească miracolul ascuns în banalitatea zilnică. Autor reputat de proză scurtă (Aripa grifonului, Drumul spre Polul Sud, Măsline aproape gratis), Alexandru Vlad s-a impus şi ca romancier (Frigul verii, Curcubeul dublu, Ploile amare), un romancier cu priceperea asamblării riguroase a naraţiunii, într-o scriitură metodică, minuţios ordonată, fără fisuri logice sau afective, prin care textul absoarbe chipuri şi măşti ale lumii, fervori ale clipei şi imagini ale trecutului, într-o tensiune dramatică între referent şi dispoziţia parabolică.

În Curcubeul dublu (2008), adevărul vieţii şi ficţiunea se împletesc, legitimând statutul eterogen al unei construcţii narative cu rol de autoportret alcătuit din colaje (confesiuni, flashback-uri, detalieri ale spaţiului rural, incursiuni în spaţiul oniric sau mitic, descinderi în cotidian şi prezumări ale unui transcendent bine camuflat). Demitizarea spaţiului rural se întâlneşte cu o neascunsă nostalgie faţă de imaginea arhaică, autentică a satului, punându-se în contrast două epoci, două spaţii şi două mentalităţi. Ploile amare (2011), evocare narativă a inundaţiilor din anii ’70, e o radiografie a comunităţii satului ardelenesc, o naraţiune construită pe principiul intermitenţei şi al fragmentarităţii. Tectonica narativităţii reuneşte aici dialogul tensionat, ţipătul existenţial, scriitura melancolică şi amplă, tandreţea catifelată, dar şi descrierile rafinate de peisaj, montura savantă a gesturilor şi afectelor sau regia adecvată a cauzelor şi efectelor epice. Riguros articulat, scenariul cărţii fixează cu precizie destine umane şi întâmplări, scene cu caracter parabolic şi contexte sociale, iniţieri simbolice şi drame anodine, dileme şi mistere, într-un decupaj lipsit de stridenţe, capabil să pună în valoare profilul unor personaje cu statut precis şi misterios în acelaşi timp.

Proza lui Alexandru Vlad impune prin spectacolul alternării perspectivelor, prin percepţia contrapunctică a detaliilor şi a imaginii de ansamblu, a concretului şi a livrescului, prin care se sugerează persistenţa unei atmosfere de aşteptare, de amânare sau de iluzie perpetuu reînnoită, într-o lume cu contururi ferm desenate, în tuşe dense, din care nu absentează vibraţia unui subton melancolic şi himeric. Operă cu multiple şi subtile straturi ale narativităţii şi ale scriiturii, proza lui Alexandru Vlad este una atipică pentru contextul optzecist în care a evoluat, în care şi-a fixat reperele şi s-a dezvoltat. E o proză ce surprinde, cu egală îndreptăţire epică, fervorile cuvântului şi paradoxurile corporalităţii, mecanismele visului şi resorturile translucide ale unui imaginar travestit în concretitudine, partea şi întregul, imediatul şi absolutul.

Cartea lui Daniel Moşoiu Acordul fin. Convorbiri cu Alexandru Vlad (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2019) e, fără nici un dubiu, o carte-document. Ea ni-l readuce în memorie pe Alexandru Vlad, prozatorul subtil, atent la nuanţe, la detalii, la alcătuirile lumii, favorizând o mai bună cunoaştere a existenţei şi a operei scriitorului clujean plecat dintre noi mult prea devreme. Importanţa dialogurilor este dată, cum scrie Al. Cistelecan în Prefaţă, de „provocarea ideatică“, căci Daniel Moşoiu „l-a forţat pe Alexandru Vlad să-şi trădeze «ideologia» romanescă şi secretele de fabricare“, îngăduindu-ne să aruncăm o privire „în interiorul laboratorului“. Dintre multele vorbe spuse de Alexandru Vlad în aceste pagini reţinem, desigur, detalii autobiografice, preferinţe de lectură, simpatii, empatii şi idiosincrazii. Prozatorul nu ezită să spună lucrurilor pe nume, să distribuie accente, să reveleze aspecte ale laboratorului de creaţie, să se destăinuie în regimul sincerităţii totale, fără inhibiţii, uneori abrupt, alteori cu ocoluri confesive delectabile. De aici, aspectul documentar incontestabil al dialogurilor, dar şi latura curat exegetică ce decurge din unele enunţuri, căci reflexivitatea e însoţită de autoreflexivitate, iar dialogul se transformă adesea într-o privire în oglindă a mecanismelor narativităţii.

Textul şi contextul stau, adesea, în echilibru instabil, iar momentele în care prozatorul îşi trădează secretele de fabricaţie, strategiile şi tehnologiile epicului nu sunt puţine. Apelul la naturaleţe, la reveriile spontaneităţii îl determină pe Alexandru Vlad să fie de partea acelor scriitori pentru care artificiul trebuie camuflat cu grijă, iar dificultăţile scrisului se cuvine să fie puse între paranteze sau atenuate: „Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele. Cititorul citeşte cu gândul, nu cu gramatica, nu cu regulile, nu cu inteligenţa. Dacă tu reuşeşti să te laşi citit cu gândul lui, ai ajuns deja foarte aproape de inima lui“. Scriitorul este atras, astfel, atât de concretitudinea cotidianului, cu luminile şi umbrele lui, cât şi de ambiguitatea ficţiunii sau de acoladele imaginarului, căci fascinaţia realului nu e întreagă fără registrul himericului, ce îl însoţeşte ca o umbră: „Un roman care nu are un etaj sub nivelul apei, care n-are ceva ascuns pe care cititorul mai degrabă să-l simtă, decât să-l citească, riscă să se răstoarne, să nu însemne nimic“.

Faptul că prozatorul poate să găsească, în detaliile concretului, o posibilă semnificaţie simbolică, o potenţială alegorie a fiinţei umane e accentuat de lipsa de emfază a stilului, de posibilităţile de sugestie ale enunţurilor prin care e transcris însuşi factorul de indeterminare al oricărei ficţiuni: „Nu suntem siguri dacă povestim un fapt divers sau facem o parabolă asupra condiţiei umane. Dar nu trebuie să fim siguri, nici că-i una, nici că-i cealaltă“. Dacă „modalitatea mozaicată“ pare să fie formula optimă de transpunere a existenţei în text („Şi viaţa e un mozaic“), naturaleţea are, pentru Alexandru Vlad, drept corolar sinceritatea, care e „una din cele mai mari mize ale stilului. Eşti sincer, nu mai ai probleme, nici să semeni cu cineva, nici să copiezi pe cineva, nici să, ştiu eu, să fii neînţeles.“

Invenţia epică e, de fapt, ceva de domeniul trăirii, al emoţiei şi anamnezei („iau invenţia, o privesc ca pe ceva din trecutul meu mai mult sau mai puţin îndepărtat, sau ca pe ceva trăit, şi atunci eu pot să-i construiesc toate detaliile.“) Reflecţiile despre raportul dintre realitate şi ficţiune, despre propria fiinţă şi despre timpul ei, despre propriile cărţi conduc la o stilistică a apropierilor şi a empatiilor literare, dar şi la meditaţii despre fascinaţia literaturii în general. E meritul lui Daniel Moşoiu de a fi stăruit în interogaţiile sale, conducând cu abilitate firul dialogurilor şi reunind, când a fost cazul, şi vocea lui Ion Mureşan, prietenul cel mai apropiat al prozatorului.

Ce este, în fond, acest acord fin, din titlul cărţii? Să-l lăsăm pe Alexandru Vlad să ne explice: „Acordul fin este de mai multe feluri. Să zicem că noi constatăm că un personaj trenează. Sau că într-un anumit capitol îi lipseşte ceva, nu ştim ce. Textul e acolo, informaţia pe care trebuie s-o găsească cititorul este acolo, dar ceva îi lipseşte. Şi atunci trebuie să vedem ce, cum animăm, cum schimbăm puţin perspectiva. Undeva există un acord atât de fin, încât nici nu ţi-l pot spune acum. Cititorul trebuie să iasă din orice simetrie şi totul să meargă lin înainte“. Ce sunt aceste dialoguri, în cele din urmă? Ion Mureşan sesizează efectele de „revelator fotografic“ ale vocii lui Alexandru Vlad, considerând că avem de a face cu „o absenţă cu faţă, o absenţă vorbitoare“. Din aceste exerciţii de anamneză şi de poetică, de reflexivitate şi de autoreflexivitate se configurează un portret fragmentar, autentic al unuia dintre cei mai importanţi prozatori ai generaţiei sale.