ILIE RAD: POEZIA ROMÂNEASCĂ ANTOLOGATĂ DE PABLO NERUDA

Pablo Neruda, laureatul Nobel pentru literatură din 1971, a călătorit mult în Europa, mai ales în ţările socialiste. În 1965, se opreşte la Budapesta, unde va scrie, împreună cu poetul Miguel Ángel Asturias, o carte despre bucătăria maghiară, Comiendo en Hungría (A mânca în Ungaria). Am fost de multe ori prin restaurantele din Budapesta şi mă mir că ungurii nu exploatează comercial această carte a celor doi mari poeţi sud-americani!

Dacă în Ungaria a fost interesat de bucătăria maghiară, în România, Pablo Neruda a fost fascinat de poezia noastră, pe care a putut-o cunoaşte cu ocazia celor trei călătorii făcute în 1950, 1951 şi 1960.

În memoriile sale, Neruda scria despre prezenţa sa în ţara noastră următoarele: „Am fost invitat în România şi am acceptat invitaţia. Scriitorii mi-au oferit găzduire în casa lor de creaţie, în mijlocul frumoaselor păduri de pe Valea Prahovei. Reşedinţa scriitorilor fusese iniţial palatul lui Carol, acel zănatic ale cărui iubiri extraconjugale au făcut ocolul lumii. Palatul, cu mobilier modern şi băi de marmură, se afla acum în slujba gândirii şi a poeziei  din România. Am dormit ca un prinţ în patul Maiestăţii Sale, Regina, iar a doua zi am vizitat alte castele, transformate în muzee şi case de odihnă. Sunt însoţit de poeţii Jebeleanu, Beniuc şi Radu Boureanu. În dimineaţa verde, la umbra brazilor din fostele parcuri regale, cântăm în voie, râdem tare, recităm versuri în toate limbile pământului. Poeţii români, cu lungul lor trecut de suferinţe sub monarhi sau fascişti, sunt cei mai curajoşi şi mai veseli poeţi din lume. Acei trubaduri, liberi ca păsările codrilor, patrioţi calzi, revoluţionari decişi şi îndrăgostiţi de viaţă, au fost o revelaţie pentru mine. În puţine locuri din lume mi-am făcut atâţia fraţi într-un timp aşa de scurt“ (Pablo Neruda, Mărturisesc că am trăit. Memorii, traducere din limba spaniolă şi note de Luminiţa Voina-Răuţ, Bucureşti: Vellant, 2010, p. 200).

Astfel, în 1967, Editorial Losada din Buenos Aires îi tipăreşte o antologie a poeziei româneşti, 44 poetas rumanos, traducidos por Pablo Neruda, 1967. Este prima antologie a poeziei româneşti în limba spaniolă şi cea mai amplă (cuprinde 135 de poeme), selecţia poeţilor făcându-se după criterii preponderent valorice, nu politice. Am căutat cartea la toate bibliotecile mari din România, dar se pare că nu se află în nicio instituţie de profil de la noi. În anticariatele din Argentina un exemplar se vinde cu 500 de dolari! Nu pentru poeţii români, evident, ci pentru numele Neruda! La un singur anticariat românesc am văzut-o, dar s-a vândut unei persoane particulare cu …15,00 lei! Nu am avut cum consulta cartea, dar am rugat-o pe Excelenţa Sa, Doamna Carmen Podgoreanu, Ambasador al României la Buenos Aires, să ne ajute să procurăm un exemplar din această carte, pentru Biblioteca Academiei Române. Până atunci, să semnalăm cititorilor români această antologie.

Un articol mai amplu despre antologia lui Neruda a publicat Gabriela Căprăroiu, hispanistă din Statele Unite, articol intitulat Neruda traductor: 44 poetas rumanos (1967), apărut în revista Nerudiana (nr. 5, aug. 2008, p. 15-17), care apare la Santiago de Chile, din care aflăm informaţii interesante, dar nu şi, din păcate, lista celor 44 de poeţi români antologaţi de Neruda. Să mai spunem că această antologie nu este inclusă în Operele complete ale lui Pablo Neruda, cu excepţia prefeţei sale, prezentă aici cu un titlul schimbat: Poeţii României înflorite. Această prefaţă a fost excelent tradusă, în revista online Poesis International, de Claudiu Komartin şi Elena Borrás García, din care vom da ample citate în cele ce urmează.

Între cei 44 de poeţi români antologaţi figurează (după cum am aflat din surse disparate): Al. Philippide, B. Fundoianu, Lucian Blaga, Emil Isac, Ion Barbu, Maria Banuş, Nicolae Labiş, Zaharia Stancu, dar şi poeţii amintiţi şi/sau comentaţi în prefaţă: George Bacovia, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Demostene Botez, Radu Boureanu, Ion Brad, Tristan Tzara şi Ilarie Voronca.

Fiecare poet are o mică prezentare, făcută pe baza documentaţiei venite din România (de la Veronica Porumbacu, poeta care i-a trimis circa 6000 de versuri, fotografii şi fişe bibliografice. O copie xerox a unei scrisori a acesteia, adresată Matildei şi lui Neruda – datată 14 iulie 1960 –, a ajuns în posesia poetului şi jurnalistului chilian Ennio Moltedo, unul din cei doi poeţi care l-au ajutat pe Neruda la traducere), în total fiind antologate un număr de 135 de poeme.

Din prefaţa lui Neruda la această antologie, aflăm că poetul a vizitat, în afară de Bucureşti, oraşele şi localităţile Constanţa, Ploieşti, Drăgăşani, Segarcea, Cotnari, Murfatlar, iar într-una din vizite a ajuns şi în Transilvania, pentru că, scrie el în prefaţă, „de-abia ajuns în România, i-am întrebat despre Dracula“.

Neruda face apoi o succintă panoramă a istoriei românilor de-a lungul timpului, subliniind suferinţele trăite şi jertfele făcute de români în faţa năvălitorilor, ale căror reflexe se regăsesc deopotrivă în poezia lor populară sau cultă: „Veacuri de aservire, epoci de martiriu, invazii, abandon, mizerie, moarte, răscoale, soldăţime, rebeliuni, incendii. Iar peste această străveche Românie, frământată de cele mai pricepute mâini ale durerii, înapoia acestei Românii de o mie de ori crucificată în fiecare dintre români, dedesubtul acestei Românii  sărace şi medievale, folclorice şi jelitoare, poezia a cântat, fără a-şi deghiza eminenţa, a continuat să cânte în clopotul ei cristalin.

Multe dintre acestea se vor vedea în paginile care urmează“.

Apoi continuă: „Poezia nu şi-a abandonat cântul de apă rănită, ce coboară din munţi, ci a intrat cu tot cu albia ei în umanismul activ al noii Românii.

Şi asta fără să lase la o parte nici cugetarea, nici melancolia. Poezia a cântat, ca şi până atunci, viaţa şi moartea, dar şi realitatea, şi speranţa“.

Se cunoaşte că Veronica Porumbacu i-a trimis lui Neruda cele 6000 de versuri, din care acesta şi-a alcătuit antologia, dar nu ştim dacă versurile trimise au fost selectate după criterii strict personale sau au avut şi girul unor colaboratori. Oricum, e clar că selecţia nu s-a făcut după canoanele oficiale ale vremii, pentru că în antologie figurează şi Blaga, de exemplu, şi e greu de presupus că putea fi introdus în antologie şi cu acordul lui Mihai Beniuc, duşmanul său de moarte, care era la acea dată (1960) preşedintele Uniunii Scriitorilor din România.

Primul poet elogiat de Neruda în prefaţă este „simbolistul Bacovia“, care „şi-a zugrăvit cu fumul oraşului şi sângele abatorului tristeţea, care l-a învelit precum o mantie“.

Antologatorul panoramează apoi poezia românească a momentului: „Noii poeţi de azi oglindesc, precum statuile gladiatorilor goi, culoarea soarelui şi a grâului. […] Şi nu vor exista niciun vers, niciun rând, nicio silabă, care să nu fie îmbibate de limpezimea şi noaptea românească, de un sălbatic şi tandru sentiment de iubire pentru pământul său, pentru sufletul cel mai vechi şi mai modern din Europa. […]

Pământul şi noroiul românesc păstrează în ele palpitul unei culturi generoase care a absorbit şi a împărţit apoi comoara aceasta. Poezia s-a hrănit cu hrana limpede a pământului, a apei şi a aerului. S-a împodobit cu aur străvechi, a visat visurile greceşti. […]

În acest Ev de Hârtie îi prezint firesc pe poeţii români – tradiţionali precum cânturile şi obiceiurile sălbatice ale unei patrii, care se moşteneşte ereditar […]“.

Urmează efigia de poet a lui Tudor Arghezi, poetul care a trecut atât de greu în tabăra comuniştilor, dar care, odată intrat, s-a bucurat de toate avantajele regimului (tipărirea cărţilor în tiraje de masă, primirea unor premii importante, concedii în străinătate, împreună cu familia, la moartea sa fiindu-i organizate funeralii naţionale). Neruda consideră că Arghezi este „un mare poet european“, fiind comparat cu poetul italian Umberto Saba (1883-1957):

„O să vorbesc despre bătrânul poet Tudor Arghezi.

Trecut de 80 de ani, Arghezi este marele laureat şi suportă cu bunătate şi puţină ironie laurii clarobscuri, care premiază o operă senină şi frenetică, pură în cel mai înalt grad şi totodată demonică, cosmică şi populară.

L-am cunoscut la Bucureşti pe acest bătrân rebel, onorat de miniştri şi muncitori, iubit şi respectat de o Republică ce se îngrijeşte de libertatea şi de liniştea sa.

E ciudat cazul acestui mare poet european, cum a fost şi cu cel al marelui poet italian, Saba.

Saba a fost zgomotos precum un fluviu, care, treptat, devine subteran, îngropându-şi albia fabuloasă, înainte să ajungă la ocean.

Arghezi este înflăcărat, eretic, răsculat şi puternic. Meditaţia neagră din prima perioadă a lăsat locul, în ultimele lui cărţi, bucuriei sufletului înflăcărat. A încetat să se mai sprijine pe propria-i singurătate: la vârsta lui, ia parte la primăvara patriei sale“.

Neruda vorbeşte apoi despre alţi câţiva poeţi români, pe care i-a cunoscut cu ocazia vizitelor sale în România.

Pe Maria Banuş o admiră „pentru palpitul constant al dragostei şi al viselor tale, pentru pânza magică, ale cărei fire de fum şi de aur îţi permit să scoţi din profunzime amintiri întunecate, precum peştii abisului, sau să prinzi fluturele sălbatic din Bărăgan“.

Eugen Jebeleanu este elogiat pentru versurile din Surâsul Hiroshimei, volum apărut în 1958: „Şi ţie, Jebeleanu, călător din Hiroşima, tu, care ai cules din acea inimă de cenuşă o floare pură, transfigurată în cântecul tău: îmi doresc să găseşti în această carte măcar o rază din generoasa ta poezie“, iar Mihai Beniuc pentru versurile reflexive sau cu tematică socială: „Şi lui Mihai Beniuc: mulţumesc pentru puterea ta gânditoare, pentru cântecele tale combative“.

Sunt amintiţi şi Maria (Veronica, n. ns.) Porumbacu, Demostene Botez, Radu Boureanu (unii fiind traducători ai poeziei nerudiene), soţii Brad, cărora le cere „iertare pentru cât de mult din forţa esenţială sau din picătura de chihlimbar a poemelor lor s-au pierdut, trecându-le dintr-o cupă în alta. Însă cred că ei ştiu câtă dragoste am pus, în munca niciodată desăvârşită, de a le traduce poezia“.

După conturarea efigiilor poeţilor amintiţi, Neruda aduce un vibrant elogiu limbii române, „rudă de sânge“ cu limba spaniolă, care conţine o marcă în plus faţă de aceasta: „ungherele slave“: „Limba română, rudă de sânge cu limba noastră, conţine o rodnicie de care noi nu ne bucurăm: ungherele ei slave. În aceste unghere ne pierdem pasul, ne uităm când în sus, când în jos şi până la urmă ne agăţăm de franceză, ca să nu rămânem în întuneric.

Însă limba română, departe de a fi o castiliană oblică, îşi scoate lirismul electric din aluviunile idiomatice vărsate de-a lungul vremii în România. Fermă şi plină de splendoare e limba română, şi poetică prin excelenţă“.

În fine, sunt remarcaţi Tristan Tzara, Ilarie Voronca şi alţii, poeţi avangardişti, care şi-au scris opera în franceză, şi pe care poetul îi cunoştea probabil din călătoriile sale în Franţa. Neruda remarcă faptul că aceştia „nu au plecat în Franţa ca să imite, ci pentru a-i învăţa pe alţii. Aceasta a fost participarea românească la creaţia universal“, căci „România a contribuit, de o manieră caracteristică, la pasiunea-i universală. Ştim că Enescu sau Caragiale au depăşit  graniţele limbii, fiind preţuiţi şi comentaţi pretutindeni.

Însă România a avut mereu un glas care a ajuns în concertul lumii, pornind de la străzile sau din munţii ei. Aspiraţia universalistă şi, îndeosebi, naturaleţea şi înflorirea culturală, pe care o putem vedea astăzi, reprezintă mândria unei adânci revoluţii umaniste“.

Finalul prefeţei aduce mulţumiri celor doi poeţi chilieni, Homero Arce şi Ennio Moltedo, care, „la fel ca şi mine, ei s-au bucurat în timp ce lucram, de frunzişul înflorit, de apa şi de focul ce se multiplică în aceste glasuri neasemănătoare, îndemnându-ne să ascultăm cu reculegere cântul coral al unui popor îndepărtat şi frate“.

Aşa cum sublinia Claudiu Komartin, în nota introductivă de la traducerea prefeţei lui Neruda (Poesis Internaţional, nr. 11, dec. 2012, p. 95), „antologia din 1967, al cărei girant este unul dintre cei mai activi şi mai populari poeţi ai secolului xx, rămâne un moment de referinţă pentru cunoaşterea poeziei româneşti, în uriaşul spaţiu lingvistic şi cultural hispanic“.

Să sperăm că această antologie va fi mai bine cunoscută în România, după ce măcar un exemplar va putea fi consultat şi la noi.