D. ŢEPENEAG: PAGINI DE JURNAL

9 septembrie 2010

Mi-a telefonat un anume Obrat. Vorbeşte româneşte fără niciun accent. E deci român get-beget, deşi îl cheamă Georges Obrat. Dar ce nu face românaşul nostru ca să se simtă bine printre străini. Mi-a spus că am fost colegi la Mihai Viteazul. Locuia în faţa cofetăriei Verdun. Mi-a vorbit de Moisescu cu care am fost coleg de clasă. De Moisescu îmi aduc foarte bine aminte, am fost colegi şi în şcoala primară, dar nu de Obrat. În sfârşit, am acceptat să ne vedem săptămâna viitoare. Încă din şcoală juca fotbal, pe urmă a devenit jucător de club, iar în 1962 a venit în Franţa şi a rămas. A jucat fotbal şi în Franţa, ca profesionist, pe urmă s-a reciclat inginer. O să ne întâlnim la cafeneaua Le Select, în Montparnasse. Ca să-l recunosc o să ţină o carte de-a mea pe masă. A citit de curând Pont des Arts. Nu l-am întrebat dacă i-a plăcut. Important e că a citit, vreau să spun: a cumpărat cartea. Iată că mă citesc şi fotbaliştii, şi inginerii. L-a atras, bineînţeles, numele. Ce poate să te atragă la o carte? Titlul… L-a atras pentru că şi-a amintit de mine. Altfel, numele meu mai degrabă îl pune pe fugă pe cititorul francez.

10 septembrie 2010

I-am trimis Jarmilei interviul. Erau o grămadă de întrebări concoctate de ea şi de Tomàs. M-am descurcat în vreo zece pagini. Întrebări interesante, incitante, unele privind copilăria sau tinereţea. De pildă: „Cum au fost anii de tinereţe, în timpul stalinismului dur, adică anii ’50?“ – „Aşa cum vă spuneam, în anii aceia «duri», eu m-am simţit ca peştele în apă“. Formula asta i-a şocat pe unii ziarişti din România, care n-au înţeles că ea nu e rostită dintr-un punct de vedere obiectiv. Şi nu-mi place să analizez subiectivitatea mea din vremea aceea, căci nu vreau să am aerul că mă laud. Voi spune doar că cei care se plâng cel mai tare de duritatea regimului sunt conformiştii şi carieriştii epocii.

N-am putut să scap nici de o întrebare privindu-l pe Kundera. Am încercat să răspund cu cât mai puţină acreală: „Nu l-am cunoscut personal pe Kundera, deşi i-am publicat un fragment de roman în «Cahiers de l’Est» şi am concurat amândoi pentru premiul Médicis-étranger. El a avut mai multe voturi decât mine. Poate aşa se explică de ce nu mi-e din cale afară de simpatic… Primele lui cărţi, cele scrise la Praga, îmi plac. Cele scrise în franceză îmi plac mai puţin“.

Mă întreb dacă vor pricepe toată ironia din răspunsul meu. O ironie bine calculată…

12 sep. 2010

Alessandro după ce-a obţinut permisiunea de-a hălădui în voie acasă, la Paris, fără slujbă şi fără vreo obligaţie exactă, e mult mai destins, mai bine dispus. Nu mai e depresiv…

Toată lumea s-a calmat. Chiar şi Mona. De fapt, Marie-Christine o imită pe maică-sa. Iar eu sunt ultimul care ar avea dreptul să protesteze. Benita care se ţine la curent cu toată povestea e singura indignată. Alessandro nu se poate compara cu tine, îmi spunea ea. Nu l-a forţat nimeni să se exileze, n-a scris până acum nicio carte… Ba da, a scris o teză despre non-filosofie. N-am ştiut să-i explic ce înseamnă. Michel ridică şi el din umeri: n-a înţeles nimic din teza lui de doctorat.

Ce contează! Trăim toţi cu iluzia că viaţa noastră are vreo însemnătate.

Foto: Sarah Moon

14 sep. 2010

M-am întâlnit cu Georges Obrat la cafeneaua Select, în Montparnasse. Probabil că şi el crede că a făcut ceva în viaţa lui… A jucat fotbal şi a devenit inginer. La urma urmei, eu am pierdut mai mult timp privind meciurile de fotbal la televiziune (în ultimul timp le urmăresc la Radio, ca pe vremuri în România, când nu aveam televizor) decât el pe teren. Sau poate că nu. Poate că după ce n-a mai jucat s-a uitat la televizor ca şi mine. Iar eu am pierdut cel mai mult timp jucând şah. Jucător mediocru… Continui şi acum să joc, prin internet, sub pretextul că în felul ăsta evit sau întârzii boala aceea de care mi-e cel mai frică.

15 sep. 2010

Am fost cu Michel la o reuniune a Verzilor. Am căzut ca musca în lapte… Era o reuniune cu caracter organizatoric, pregătind unirea cu Europe-Ecologie. A fost chiar penibil. Eu m-am prezentat drept vechi membru care ar vrea să aibă o activitate mai susţinută, de militant (de fapt, nu mi-am mai plătit cotizaţia de vreo 5-6 ani), iar Michel s-a declarat filosof şi ecologist radical. După cum spuneam, discuţiile au avut un caracter strict organizatoric, nu aveau cum să ne intereseze. După jumătate de oră, ne-am ridicat şi am plecat.

Nu suntem noi făcuţi pentru a fi militanţi, i-am spus eu lui Michel. Mi-a dat dreptate. Mai contează şi vârsta, aş fi putut să adaug.

…………………………

20 sep. 2010

Benita ţine morţiş să-mi pună „tablourile“ pe perete. Rezemate în salon de rafturile bibliotecii riscă să se deterioreze din cauza luminii solare. Aşa că le-a atârnat în bucătărie, fixându-le cu cârlig şi cuie. – Aşteaptă să fac altele, mai reuşite, am spus cu o modestie neglijentă.

La Glos, a atârnat desenele pe care le-am făcut la ordinator. Astea de-acum sunt făcute cu ajutorul fotocopieusei, pornind de la elemente reale, concrete: frunze, pietre, bucăţi de stofă, hârtie creponată şi tot felul de alte drăcii.

Trebuie să mă duc la doctor. Mă doare în continuare în gât, în cerul gurii. De câteva luni.

21 sep. 2010

Nu pierd vremea numai cu şahul, ci şi cu lectura a tot felul de cărţi de filosofie foarte specializate. Despre Hegel, în primul rând, dar şi despre alţii. Pasiunea asta pentru filosofie m-a apucat după 50 de ani. Cam târziu… Iar acum, la 73 de ani, chiar că nu mai are rost. Mai bine, pentru că am terminat „Camionul bulgar“, să încerc să continui „Prin gaura cheii“ (titlu provizoriu). Nuvela a fost tradusă în engleză de Camiller.

Am aflat că Deleuze nu ştia nici el engleza şi totuşi a participat la New York şi în alte locuri la diferite colocvii şi conferinţe şi s-a descurcat. Asta ca să mă consolez şi să nu-mi mai fie frică de călătoria în sua.

…………………………….

23 sep. 2010

Îi promisesem lui Simion că facem un „dialog“ pentru revista lui. Zilele trecute mi-a trimis câteva întrebări, în stilul lui inevitabil (şi enervant) de-o superioritate amabilă. Iată două dintre ele şi răspunsurile mele:

Eugen Simion: Ca să schimbăm tema, reţin din aceleaşi „Frappes chirurgicales“ remarca ta că toată viaţa ai fost „plutôt politiquement incorrect“ (p.116). Vreau explicaţii, solicit cauzalităţi… Şi, apoi, ai putea să-mi spui ceva despre abuzurile, complicităţile stilului  „corectitudinii politice“ care, observi şi tu, se poartă cu obstinaţie azi ?! Chiar şi în literatură.

D.Ţepeneag: Cei care au trăit epoca de dictatură ideologică, stalinistă, ceauşistă etc. pot mai uşor să înţeleagă ce înseamnă „corectitudinea politică“. Desigur, nu se poate vorbi de aceeaşi „corectitudine politică“, instanţele care o impun precum şi consecinţele transgresării ei sunt diferite. Fondul însă e acelaşi: supunerea necondiţionată la o serie de principii considerate juste. Pe vremuri, asta se numea „linia partidului“. Acum e vorba de un consens, nu neapărat majoritar, care se poate exprima cu o forţă mediatică în stare să copleşească părerile contrarii. Această forţă e prin ea însăşi disuasivă, nu are nevoie de poliţie, de Securitate. Uneori, ce-i drept, e sprijinită legislativ, pentru a combate, de pildă în Franţa, rasismul şi antisemitismul.

Un exemplu, pentru mine elocvent, de „corectitudine“ politică a fost ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii în 1990. La un moment dat, vorbitorii de la balcon, care se erijaseră în purtători ai corectitudinii politice au cerut ca toţi cei care n-au fost membri ai Partidului Comunist să îngenuncheze. Toată lumea a îngenuncheat. In faţa unei supuneri atât de ipocrite şi mincinoase, eu am rămas ţanţoş în picioare. Nu insist, pentru că acum toată lumea ştie despre ce este vorba. Să zicem că în momentul acela abia avusese loc ieşirea din dictatura ceauşistă, oamenii erau obişnuiţi să se supună în masă unor principii trâmbiţate de la balcon: sloganele erau diferite, mentalitatea însă rămăsese aceeaşi. Mai grav e că această stare de spirit a continuat şi continuă, după atâţia ani, chiar şi astăzi.

Puţini sunt cei care îndrăznesc să se declare adepţi ai unei ideologii comuniste. Mă rog, e de înţeles: cine s-a fript cu supă, suflă şi în iaurt… Uneori însă reacţiile sunt ridicole, frica de termeni împiedică o analiză elementară a situaţiei. Într-un interviu la Timişoara, am afirmat că în timpul ceauşismului eu m-am simţit ca peştele în apă. Recunosc, era un pic de exagerare din partea mea, dar cei care m-au cunoscut atunci ştiu că nu e o lăudăroşenie. Formula i-a speriat pe ziariştii care mă interogau şi n-au încercat s-o înţeleagă.

Pe de altă parte, eu ştiu foarte bine că opoziţia mea la ceauşism, atâta cât a fost, a putut să existe tocmai pentru că făceam parte dintr-o infimă minoritate care nu reprezenta un pericol real pentru sistemul politic în vigoare.

……………………………………….

Eugen Simion: Mi s-a părut mie sau este adevărat că îl iei peste picior pe Tzvetan Todorov care, în „Literatura în primejdie“, spune că literatura actuală (sufocată de solipsism, nihilism şi formalism) este pe cale să piară si că va pieri, sigur, dacă nu va redeveni un discurs despre lume, renunţând să mai fie – cum a fost câteva decenii – un discurs despre sine?!… Mă interesează punctul tău de vedere în această chestiune care, remarc, preocupă pe mulţi sociologi, teoreticieni, antropologi ai culturii. Am examinat eu însumi într-o carte („Fragmente critice“, V, 2008) această chestiune şi, în câteva puncte, mă întâlnesc cu el…Ce crezi, moare literatura (William Marx e de părere că literatura se pregăteşte să moară de trei secole!), trăim un moment radical al incertitudinilor, cad toate conceptele cu care a operat până acum critica literară?

1. Ţepeneag: Todorov, după ce-a fost un formalist înrăit – el i-a introdus în Franţa pe formaliştii ruşi – a devenit un crâncen adversar al formalismului. Grav nu e că şi-a schimbat (cam cu 180°) ideile, n-ar fi singurul; ce mă enervează e că nu înţelege despre ce e vorba în această perspectivă a epuizării literaturii, dispariţiei sale. Formalismul (ca şi solipsismul) nu poate fi cauza decât dacă acceptăm că publicul larg este cel ce decide ce este şi ce nu este literatură. Desigur, dacă literatura e ceea ce place publicului larg, aceasta nu va dispărea niciodată. Todorov n-are de ce se teme…

Conceptul de „sfârşit al literaturii“ s-a format după acela, mai vechi, de „sfârşit al istoriei“. Formulat destul de vag şi în treacăt de Hegel, „sfârşitul istoriei“ a fost teoretizat de Kojève şi, în zilele noastre, de Fukuyama. Ideea aceasta n-a fost înţeleasă de toţi aşa cum trebuie. Nu istoria evenimentelor ia sfârşit, ci istoria ideilor cu privire la relaţiile socio-politice. În esenţa lor, aceste idei, credea Hegel, au fost deja enunţate, dezbătute şi uneori puse în practică. Hegel se grăbea să oprească istoria în momentul Revoluţiei Franceze. Mai puţin grăbit, Marx aştepta dispariţia statului şi instaurarea unei societăţi egalitare, comuniste. Oricum, chiar şi ideile astea au fost gândite, iar dacă în practică au eşuat poate că înseamnă că sunt sortite să rămână utopice. Ce contează e că au fost gândite şi teoretizate.

Cam aşa se întâmplă şi cu „sfârşitul literaturii“. Totul a fost deja gândit şi aproape totul deja experimentat. Nu se poate merge mai departe. Mult timp de acum înainte vom continua să scriem romane, poeme şi teatru, dar nu vom face decât să repetăm la infinit ceea ce a fost deja făcut. Nu întâmplător revoluţia, să-i zicem romantică, care a pus capăt clasicismului şi a deschis era modernităţii, avea drept criteriu de omologare: noul, noutatea formală, nu de conţinut. In sensul ăsta se poate vorbi de „sfârşitul literaturii“, adică de sfârşitul istoriei literaturii, a ideilor literare.

Uită-te ce s-a întâmplat în pictură… Publicul nu mai respinge pictura (suprarealistă, cubistă, abstractă etc.) pe care pe vremuri refuza s-o accepte. Expoziţiile sunt pline, Centrul Pompidou e un loc de pelerinaj. Pictorii însă au părăsit şevaletul şi se dedau la aşa numitele „instalaţii“ care sunt efemere prin definiţie. Oare se mai poate vorbi de pictură?

Sfârşitul va fi îndelung ca o agonie interminabilă. Nu ştiu dacă cunoşti acel desen animat care servea, cred, de publicitate: un omuleţ care fuge, fuge, urmărit să zicem de un animal ori o primejdie de altă natură; ajunge la buza unei prăpăstii şi continuă să fugă… prin aer. Nu cade decât în momentul conştientizării situaţiei şi a absurdului ei. Efectul e, bineînţeles, comic.

………………………………….

30 sep. 2010

Editura Zulma mi-a trimis – la cererea Corinei – cartea islandezei: Andur Ava Olafsdottir (un nume la fel de greu de pronunţat ca şi al meu). Acum trebuie s-o şi citesc şi să scriu despre ea. Nu ştiu de ce am acceptat corvoada asta… N-am nevoie de bani şi oricum plătesc probabil mai prost decât plăteau sau poate chiar deloc. Am acceptat pentru că am aflat (prin internet) de povestea cu Radeker. De formaţie filosofică, Robert Radeker, neamţ, nu evreu, şi catolic, a fost ameninţat cu moartea în urma unor scrieri cu caracter anti-islamic. De atunci stă ascuns, ceea ce nu-l împiedică să scrie pentru suplimentul literar al ziarului Tageblatt. Nici să apară la televiziune şi peste tot unde poate… Până la un articol pe care Radeker l-a scris despre ultima carte a lui Taguieff (de un sionism fără măsură şi de o violenţă insuportabilă împotriva tuturor celor care îndrăznesc să critice statul Israel).

Aproape toţi intelectualii germani au fost şi sunt tentaţi să-şi exagereze sentimentele în favoarea Israelului. E oarecum de înţeles. Cazul Radeker e la limită. Se pare că însăşi Corina i-a interzis să mai publice în Tageblatt. N-am vorbit cu ea despre asta. Oricum e curajos din partea ei. In disputa asta e greu să fii politically correct.

Pe internet am găsit o grămadă de amănunte în legătură cu Radeker. Islamofobia lui e autentică şi argumentată. Când e acuzat că atacă o religie, el se apără susţinând că Islamul a devenit o ideologie (şi o compară cu comunismul). Când i se spune că şi monoteismul iudaic e violent, el vorbeşte de istoricizarea religiei iudaice. Când islamofobia lui e comparată cu antisemitismul, el pretinde că antisemitismul e îndreptat împotriva poporului evreu nu a religiei ebraice. Nu i-a opus nimeni argumentul lui Sand (israelian get-beget) după care nu există o etnie evreiască, ci numai o religie.

Romanul islandez (Rosa candida) e plăcut la lectură şi simt că e mai profund decât pare. Şi tonul e interesant.

……………………………

11 oct. 2010

Mă bate gândul să nu mă mai duc în sua. Ce să fac 5 zile la Champaign? Colocviul se va desfăşura în limba engleză. N-o să înţeleg nimic. De ce mă duc ?

Când am acceptat invitaţia era vorba să petrec câteva zile la New York. M-aş fi dus cu Mimi. De aproape 20 de ani n-am mai fost nicăieri împreună. icr New York n-a fost în stare să-mi aranjeze ceva în oraşul unde îşi are sediul. Nu şi-au dat osteneala. Mi-au cumpărat un bilet de avion pentru Champaign. L-au cumpărat cu două luni înainte ca să-i coste cât mai puţin. Şi dacă mă îmbolnăvesc înainte de plecare ? Şi dacă îmi scrântesc ca şi Mona piciorul şi nu mai pot să plec ?

Mâine sunt anunţate greve peste tot. Jumătate din avioane nu decolează. Dar poimâine?

12 oct. 2010

Sarah are dreptate: o entorsă nu e un pretext valabil. In primul rând, la început nici nu se umflă cine ştie cât, nici nu te doare. Scenariul meu era ridicol: grevă, trafic perturbat, taxiul ajunge cu întârziere, un bătrân (scriitor!) fuge pe culoarele aeroportului târând după el o valiză, se împiedică, îşi scrânteşte piciorul şi pierde avionul. Stupid.

Am trimis un mail la Champaign, un altul la icr din New York ca să-i anunţ că nu vin pentru că sunt bolnav, probabil o gripă, am febră mare, doctorul nu-mi dă voie să ies din casă. Au acceptat cu toţii povestea cu gripa. John mi-a trimis un mail foarte amical. La fel şi Jane. icr-ul vrea un certificat medical ca să-şi poată recupera banii cheltuiţi pe biletul de avion. I-am telefonat lui d’Auriol care a înţeles situaţia şi mi-a promis o „motivare“ medicală. Uf! Am scăpat şi din istoria asta.

Dumitru Ţepeneag  a trecut în ultimii ani  la artele plastice.  De data asta, sub semnul lui Descartes – să ne amintim că opera acestuia s-a născut în urma unei porunci primite în vis. Expoziţia Visez deci exist a lui Dumitru Ţepeneag este deschisă  la Muzeul Literaturii  din Bucureşti.

13 oct. 2010

D’Auriol s-a ţinut de cuvânt: mi-a făcut certificatul. Aşa că am putut să-l scanez şi să-l trimit la icr New York.

Am găsit, anunţată pe Google, data apariţiei eseului Laurei Pavel: Ţ. sau canonul alternativ. E tradus de Alistair Blyth şi apare într-o serie de „carte şcolară“. Elevii americani – mă rog, unii dintre ei – vor învăţa despre „grupul oniric“ din România. Nu ştiu cum să fac să-l public şi în Franţa. Paul pretinde că nu mai publică teorie sau critică. Ar putea să facă o excepţie. Rezist tentaţiei de-a mă plânge (n-ar fi prima oară) de felul cum sunt tratat în Franţa, patria mea adoptivă. Să mă duc la Rubinstein ?

16 oct. 2010

Greve de protest împotriva reformei pensiilor. Guvernul pretinde că, dată fiind prelungirea vieţii, salariatul trebuie să cotizeze mai mulţi ani şi, în orice caz, să devină pensionar ceva mai târziu. E destul de complicat… E adevărat că data ieşirii la pensie e mai târzie în alte ţări (de pildă în Germania): sub Mitterand, vârsta ieşirii la pensie a fost coborâtă de la 65 la 60 de ani. Iar acum, sindicatele, susţinute de partidele de stânga, nu acceptă ca vârsta asta să fie de 62 de ani. In parlament, legea e pe cale să fie votată, dar grevele continuă. Au ieşit în stradă şi studenţii, elevii. De fapt, fac grevă mai ales cei care sunt plătiţi de stat sau cei care nu au salarii de încasat.

Reforma pensiilor e necesară. Pur şi simplu nu sunt bani. Statul e îndatorat până în gât. Dar fac grevă şi cei care consideră că reforma e necesară. Guvernul, şi mai ales Sarkozi, sunt detestaţi. Oamenii nu mai au răbdare până la alegerile prezidenţiale din 2012.

Consecinţele crizei declanşate de dezmăţul financiar al băncilor americane sunt mai grave decât credeam. Mulţi – printre ei şi Todd – cred că de vină e mondializarea accelerată după căderea zidului de la Berlin.

Capitalismul pare să intre într-o fază „terminală“. Numai că acest sistem nu va fi înlocuit de ceea ce s-a numit comunism. Graţie Chinei (partid unic + capitalism), se va intra într-un sistem mai degrabă fascist. Democraţia, fie ea şi formală, va dispărea. Suntem prea mulţi. O societate mondială de aproape zece miliarde de locuitori nu se poate conduce democratic.

Viziunea mea în ce priveşte viitorul e disperat de pesimistă.