ŞTEFAN BOLEA: TREI FILME FILOSOFICE DE LA TIFF

Moromeţii 2 (2018), regia şi scenariul de Stere Gulea, adaptat după volumul al doilea al romanului Moromeţii şi după Viaţa ca o pradă de Marin Preda, premiul publicului pentru cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc. În rolurile principale Iosif Paştina (un Niculae Moromete vibrant, un adevărat „rebel fără cauză“, care îşi pariază întreaga fiinţă pe lectură şi scriitură) şi Horaţiu Mălăele (un Ilie Moromete dominator, a cărui autoritate e, însă, zdrobită de colectivizarea rapace impusă de regimul totalitar). Dialoguri filosofice, aporetice, care amintesc deopotrivă de Platon şi de Beckett. Remarcabilă imaginea filmului şi tulburător bocetul Zorilor din final, care accentuează impresia terifiantă de vid şi de apocalipsă.

Clerul (film polonez, 2018), regia de Wojciech Smarzowski, scenariul de Wojciech Rzehak şi Wojciech Smarzowski, premiul fipresci la tiff. Controversata corupţie a Bisericii Catolice, prezentată în acest film, face să pară naivă „deşănţarea“ din Un pas în urma serafimilor, pe care l-am văzut şi comentat anul trecut, tot la tiff. Impresionantă scena, prezentată fulgurant, în care personajul interpretat de Jacek Braciak cere o informaţie unui secretar ecleziastic şi, în fundal, vedem cum tineretul catolic este organizat pe aceleaşi criterii fundamentaliste ca Hitlerjugend. Încă o dată, Polonia este ţara unde s-a ars în public romanul Harry Potter, din pricina pretinsei mezalianţe cu magia neagră. Mă întreb ce părere ar avea extremiştii polonezi despre autohagiografia lui Crowley…

Nevrland (film austriac, 2019), regia şi scenariul de Gregor Schmidinger. Şocantul film de debut al regizorului austriac începe cu un avertisment, conform căruia vizionarea sa ar putea fi dăunătoare celor care suferă de epilepsie şi atacuri de panică. Promiţător actorul amator Simon Frühwirth în rolul adolescentului Jakob, care suferă de o anxietate explozivă, stimulată de munca grea dintr-un abator. Multe simboluri jungiene: persona, umbra, individuaţia, copilul ca imagine a divinităţii. În final, pe ritmuri de muzică techno, angoasa este transmutată în psihoză. De asemenea, un delicat film queer, în care nu apare niciun personaj feminin.