ALICE VALERIA MICU: O ŞARADĂ DESPRE POEZIE

Discret în lumea literară în ce priveşte propria creaţie poetică, substanţial în susţinerea poeziei contemporane prin revistele Poesis şi Poesis Internaţional, Dumitru Păcurar comite o dublă anul acesta prin volumele În atelierul lui Aurel Popp şi Măcelăria şi alte poeme, la care mă voi şi referi, ambele apărute la editura Tracus Arte din Bucureşti. Riguros şi selectiv, apariţia a două volume în acelaşi an nu poate să nu surprindă, însă cel puţin în ce priveşte Măcelăria şi alte poeme, surpriza e una plăcută, şi aştept cu egală curiozitate să citesc şi celălalt volum. Optzecist în esenţă, Dumitru Păcurar uzează de motivele predilecte (poezia şi poeţii, îngerul, visceralul în toate formele sale, oglinda ca punte spre o altă lume acestei generaţii), dar o face în manieră personală şi aduce noi perspective, dezvoltând sau nuanţând teme mai puţin exploatate de generaţia sa. Aşa se întâmplă cu poemul care dă titlul, sau jumătatea de titlu, volumului, Măcelăria, scris în buna tradiţie postmodernă, cu motivul multiplicat, ce oferă, nu prin denominare, ci prin multifaţetare, un efect cinematografic consistent. Bunicul e aici personajul pe seama căruia Dumitru Păcurar îşi ţese o virtuală genealogie, dorindu-şi să fi avut pe rând un bunic măcelar, „un bunic evreu întors acasă de la Auschwitz“, „un bunic escroc/un zevzec“, „un tataia cu hemoroizi“, „un bunic fost dansator la Moulin Rouge“, „un bunic văduv/ căsătorit a treia oară“, „un bunic general de Securitate“, „un bunic martir şi altul prim-secretar// activist de partid,/ un nomenclaturist// comunist/ care să ne facă rost de mâncare“, „un bunic/ singur, bătrân, părăsit şi bolnav“, „un ungur posomorât, ursuz, încruntat, arogant“, „un bunic şugubăţ/ un bunic beţiv/ curvar bătrân, vesel şi bun“, „doamne fereşte să am,/ un bunic poet – p-ăsta dinadins nu l-aş fi vrut“. E aproape o listă a ipostazelor supravieţuirii, fiecare posibil scenariu fiind surprins cu motivaţii sau caracteristici. Inconsecvent în ce priveşte structura poemului, ca aranjare a versurilor, autorul se lasă tentat de desenul lor, însă nu în dauna conţinutului. E un poem amplu, cu accente de umor bine dozate, cu câteva referinţe, aşa cum e îndeobşte scriitura lui Dumitru Păcurar, de-a lungul căruia călătorim în timp prin câteva episoade grave ale istoriei noastre. Inevitabil, autorul duce dorinţa descendenţei până la întoarcerea în sine: „aş fi vrut, o, cât aş fi vrut/ să-mi fiu propriul meu bunic/ să fiu bunicul bunicului meu/ bunic din bunic, bunic adevărat din bunic adevărat/ bunic-străbunic din tată-n fiu, valah şi maghiar, din bunic în bunic/ evreu, neamţ, ţigan, din bunic în bunic,/ poet măcelar, general Haig, moştenitor de prohab, cuţit şi satâr,/ moştenind de la bunic la bunic/ şorţul din piele tăbăcită, de bou,/ stropit din belşug cu sânge, sudoare,/ tendoane, aşchii de oase, bucăţi de creieri şi muşchi“. Iată, aşadar, tiparul bunicului primordial identificat ca poet măcelar, o ipostază a divinităţii creatoare prin divizare poetică.

Dragostea autorului pentru poeţi e extrem de prezentă în volum, numeroase poeme fiind fie dedicate unora, fie aceştia sunt personaje ori cazuri( Cazul Stratan, Probleme cu memoria, Ezra Pound, Diafragma Mazilescu-Tulcea, Dansând cu mâinile, Deutsche Welle anunţă că a murit poetul Petre Stoica etc.).

E în acest volum o constantă alternare între prezent şi trecut, ca şi cum poetul e într-o perpetuă căutare a vieţii fără de margini, şi însuşi faptul de a utiliza un verb la trecut îl pune pe gânduri (ori invers, prezentul) şi atunci alătură imediat varianta prezentă, respectiv trecută a stării, acţiunii, existenţei ce capătă astfel o duioasă atemporalitate: „iar el, îngerul de proximitate, râde (râdea) şi el întorcând/ cadavrul cu faţa în sus. Râdea (râde) văzând ce scria poliţistul/în carneţel“

Intertextualităţi, referinţe, aluzii, un anume iz eclectic, o pledoarie pentru poeţi, poezie şi destinul creatorului, aceasta e pe scurt reţeta Măcelăriei şi alte poeme, care pare a fi continuarea firească a volumului scos de autor în 2017, Punctul de inversare a memoriei, Casa de Editură Max Blecher şi Editura Şcoala Ardeleană. Finalul cărţii de faţă e o definiţie elocventă pentru imaginea poeziei în chiar poemul Poezia: „Era singură voia să trăiască printre oameni/ însă doar copacii şi câinii/ au primit-o cu naturaleţe şi candoare/ în intimitatea lor. // Poezia mea/ duce în fiecare dimineaţă/ un câine în parc/ şi se întoarce acasă cu un copac.“