MARTA PESSARRODONA

Marta Pessarrodona (n. Terrassa, 1941). Scriitoare catalană polifaţetică. A publicat mai multe volume de poezie, a tradus din Susan Sontag, Doris Lessing, Erica Jong, W.H. Hudson, Simone de Beauvoir şi Marguerite Duras. A scris lucrări despre Virginia Woolf şi grupul Bloombusry, despre scriitori catalani precum Mercè Rodoreda sau Jacint Verdaguer şi a publicat mai multe eseuri despre exilul catalan din epoca franchistă. În 2019, i s-a conferit Premiul de Onoare al Literelor Catalane, decernat de Òmnium Cultural începând din 1969 ca recunoaştere a importanţei şi exemplarităţii intelectuale a autorilor catalani care au contribuit la dezvoltarea culturii naţionale. (Xavier Montoliu Pauli)

 

Londra 1967

 

Aici, în această limbă, ţi-aş spune, alene,

între două guri de ceai, „dearfriend“,

şi te-aş duce pe malul Tamisei, ţi-aş povesti despre Tower

şi despre mai multe crime care nu aici s-au comis.

Şi te-aş lua de mână şi în reading-room din British

ţi-aş arăta cum, printre mii de cărţi, nu e una

să spună dorinţa poporului nostru. Ai vedea

oameni doldora de înţelepciune fără ambiţia

importanţilor noştri filosofi din Vic.

 

Ai vedea că ţi-ar fi privirea senină când ai spune,

indiferent cui, că eşti poet, că vrei să fii poet,

că vrei să dezvălui ce vezi, ce doreşti

şi graniţele atrofiate dintre oameni şi lucruri.

Dar brusc, nici n-ai şti cum, te-ai afla la Tate Gallery

explicând istoria Spaniei în faţa unei pânze de Tàpies.

I-ai povesti acelui englez atât de englez

că tatăl tău, ca atâţia taţi, s-a dus la război

şi nu vrea să vorbească, să se gândească

că doar fără vorbe înţelege dorinţa

devastatoare a paradisurilor de sticlă.

 

Te-ai duce şi la un mormânt dintr-un cimitir, departe

şi ai vedea efigia bărboasă, ai vorbi cu oameni de oriunde-ar fi,

şi te-ar cuprinde durerea în faţa bietelor corturi din Petticoat Lane

şi-ai înţelege că să fii sărac e trist peste tot.

Pantofi uzaţi cumpăraţi de oameni, aer de mâncare stricată.

Dar te-ai simţi atât de liber şi fericit

că n-ai jindui deloc să te-ntorci,

de n-ai fi aşteptat de prieteni, de rândurile pe care vrei să le rupi.

şi de toată treaba pe care-o ai de făcut.

 

Se face târziu, în parc rămân puţini oameni.

Metroul e-aproape pustiu, iar străzile

vor cânta cruzimea marilor oraşe.

În unele poate o mână criminală

va ţâşni însetată de sângele pe care, infamă, ar dori să îl bea.

O spun ziarele de seară şi pesemne aşa e.

 

 

Berlin: ianuarie 1929

 

Vita a întrerupt

traducerile sale din Rilke.

Telefonul era Moabit 37-94,

iar Friedrichstraβe staţia unde să coboare.

 

La Funkturm, într-o după-amiază,

într-o escapadă scurtă şi solitară,

Vita l-a făcut să-nţeleagă

ce puţin durează pasiunile umane.

 

Discuţia, destul de-animată,

bătaia inimii de înalt voltaj

au reuşit să facă să tacă

letala maree umană

(Viitoarele bombe

n-au tulburat deloc după-masa.)

 

24 BrückenAllee, o adresă

acum în compania fantomelor

vechilor ambasade:

oraşul nu fusese încă făcut ţăndări.

 

Virginia s-a întors la Londra

după o săptămână, bolnavă,

Vita a început să creadă

că Leidenschaft e un cuvânt

ciudat alcătuit.

 

De fapt, nici una, nici alta,

n-au presimţit

retorica dezastrului.

 

 

Când deodată

„my salad days, when I was green in judgement, cold in blood“

Shakespeare, Anthony & Cleopatra

 

Cu siguranţă, norocul mă părăsea

şi verdele zilelor tinere mi se veştejea.

 

Fusese scrisul meu un eşec?

Fusese o iluzie totul?

 

Zeul îl părăsise pe Antoniu, asta sigur;

şi prin ricoşeu, o mitică, în minte, Cleopatră.

 

Din Metropol Hotel vedeam marea,

cum o văzuseră Morgan şi-al său prieten funcţionar.

 

Acolo, puhoi de apă, ca la abatorul din Bs As.

Aşa e mereu orice zi a marilor poeţi?

 

Contemplam locul orfan al farului absent,

inexistentele urme ale străinului etern,

 

şi, în străfund, unde ia sfârşit orice drum

plângeam şi, mai ales, îmi aminteam.

 

Din Greek Club, dialogam cu mine

în limba mea, catalana.

 

Ceilalţi, barbarii, în aramaică vorbeau între ei,

în timp ce eu îmi luam rămas-bun de la o Alexandrie livrescă.

 

Sângele nu-mi era deloc rece,

nici amintirea absenţelor mai dureroasă.

 

Ascultătoare, cu curaj, pregătită,

azi zic adio Alexandriei pe care o pierd.

 

Plânsul fricoşilor nu îl ascult,

căci ei nu mi-au dat niciun oraş.

 

Azi, în plină fugă, eu iau măsura

Alexandriei care, sigur, e-a mea.

Traducere de Jana Balacciu Matei