RADU CONSTANTINESCU: NENĂSCUŢII

De o prolificitate literară care descumpăneşte demersul firesc al criticului de a cataloga, ierarhiza, de a urmări traiectoria creaţiei unui autor, traversând cu dezinvoltură mai toate genurile literare, de la poezie la proză şi de la dramaturgie la scenarii de film, Carmen Firan este din nou prezentă în faţa cititorilor cu un roman. Titlul acestuia, În apele facerii, Polirom, 2019, derutează, la prima vedere, prin trimiterile sale Vechi Testamentare. Şi chiar dacă vom constata că nu este vorba de un text nutrit direct din miresmele Cărţilor Sfinte, o subtilă adiere vine, totuşi, dinspre acestea. Pentru că în roman este vorba tot despre o Facere, una modernă, de această dată, o naştere, o devenire.

Romanul ar fi putut fi o simplă poveste de iubire între două suflete însingurate, care au şansa de a se întâlni (cum spune cântecul !) pe drumurile vieţii. Dar autoarea are ambiţia de a realiza mult mai mult decât un banal roman de dragoste. Eroii săi sunt nişte inadaptaţi ai vremurilor tulburi din ultimii ani ai comunismului, prizonierii unei lumi pe care nu reuşesc să o descifreze, nu o înţeleg, trăiesc într-o închisoare existenţială care le marchează dramatic devenirea. Sunt, aşa cum se definesc ei înşişi, nişte „nenăscuţi“. Termenul nelinişteşte. Accepţiunea sa, la început oarecum echivocă, se limpezeşte pe parcursul acţiunii, din trăirile protagonistului şi ale iubitei sale, Dora, din gândurile şi din mărturisirile lor. Ei au senzaţia că nu aparţin lumii acesteia („eram amândoi nişte neterminaţi“), că nu s-au născut pentru că nu au făcut încă ceva important şi nu au de ce să privească cu încredere la viitor; invocă dreptul la naştere „din dorinţa de a lăsa ceva în urmă, cu orice preţ“. Nenăscuţii refuză convenţiile sociale, („A te încăpăţâna să rămâi nenăscut însemna o rezistenţă în sine, un samizdat al celor care refuzau să-şi accepte condiţia.“ afirmă eroul), ei nu sunt atinşi de moarte, au legile lor „nu de sânge, de apă“.

Protagonistul (singurul personaj fără nume în roman, transparentă sugestie arhetipală), de profesie arhitect, este neiertător cu sine însuşi şi cu viaţa sa; trăieşte aparent firesc, are prieteni, lucrează conştiincios la Institut, dar universul său nu are consistenţa dorită, trece prin viaţă („o convenţie alimentată de contracte inutile, automatisme şi acte formale, iluzii şi multe autoiluzii“) din inerţie, alunecă precum o luntre pe suprafaţa unui lac fără a lăsa urme. Duce o existenţă fără perspectivă, „cu acelaşi gust şi miros, de cârpă arsă, de câine ud“, care îl absoarbe ca o ceaţă vâscoasă, îl uniformizează cu ceilalţi. Într-un cuvânt, este un nenăscut, aşa cum însuşi se defineşte: „Am fost dintotdeauna o fire paradoxală, cu un dezechilibru studiat între ceea ce simt şi ce gândesc, între cum apar şi cum sunt. Un mod de apărare în faţa oglinzii. O punere la adăpost în interiorul cuştii.“ Biografia lui se compune secvenţial, cinematografic, din flash-back-uri în tonuri contrastante: copilăria la ţară, la bunici, proprietar de oi imaginare în peisajul mirific care îl farmecă pe micuţul orăşean, spaima nemuririi (!) ca urmare a farmecelor Lalei, înţeleapta, dar şi un fel de vrăjitoare a satului, care încearcă sa oprească în loc timpul, prin renunţarea la toate ceasornicele, inclusiv orologiul din turnul bisericii, apoi arestarea bunicului, adolescenţa, moartea mamei, studiile de arhitectură la Bucureşti, primul mariaj cu fata unui nomenclaturist, experienţă care îi lasă un gust amar. Cu cea de a doua soţie, Marta, se căsătoreşte din dragoste, dar îi descoperă, în timp, conformismul, confruntând-o cu criteriile exclusiviste ale „nenăscuţilor“.  Îşi găseşte sufletul pereche în Dora, timorată, la rândul ei, de o căsnicie ternă, „leşiutoare“, înţepenită în rutină. Într-un Bucureşti prăfuit şi murdar, într-o lume promiscuă şi ostilă („…beznă, oboseală inutilă. Nu viitor, nu speranţă. Nu avem nimic.“), cei doi nenăscuţi, arhitectul şi Dora, îşi consumă în taină, într-o lume paralelă, povestea lor de dragoste care sfidează convenţiile. „Nici ea (Dora n.n.) nu s-a născut încă – mărturiseşte arhitectul. Mă îngrozeşte ideea că ea s-ar putea să rămână pentru totdeauna nenăscută în lumea asta, aici. Are nevoie de mine chiar dacă nu are curajul să recunoască. Încearcă să înţelegi. Naşterea capătă sens, se produce firesc prin iubire… Înţelegi?“ Dezgustaţi de tot ce-i înconjoară, ei sfidează autorităţile, pentru a ajunge în cele din urmă, trimişi de miliţie, în cabinetul unui psihiatru.

Parabola nenăscuţilor  are un substrat politic evident. Reacţiile iconoclaste ale celor doi constituie nu numai o formă individuală de neadaptare, ci şi o frondă împotriva sistemului, o formă de rezistenţă la alienarea politică, în speranţa găsirii unui sens al vieţii. Opţiunea nu poate fi decât una singură, cale de mijloc nu există. Un aer de fatalitate pluteşte deasupra zbaterilor disperate ale eroilor. „Unii nu sunt făcuţi să se nască… iar alţii nu ar trebui să se nască. Asta e!“ exclamă Dora, excedată de dramatismul situaţiei.

Nu ne naştem dintr-odată, ci puţin câte puţin. „Ne vom naşte doar dacă ne vom putea îndeplini visele“ – îi spune la un moment dat Dora iubitului său. Iar acesta întreabă: „Şi dacă după aceea nu vom face faţă visului împlinit?“ „Ne vom mai naşte o dată. Şi încă o dată, Şi încă o dată.“… În apele facerii, îndelung, cumpănit.