ALEXANDRA MEDARU: CÂND DISTOPIA ŞI SATIRA NU CONVING

Odată ce afli că un autor contemporan este multi-premiat la nivel naţional, publicat în antologia European First Novel Festival (Budapesta) şi tradus cu fragmente din romanele sale în mai multe limbi, te aştepţi ca noul său roman să fie o capodoperă. Din păcate Porci de Tudor Ganea nu confirmă, pornind de la stilistică, continuând cu construcţia acţiunii şi a personajelor şi încheind cu încercarea de a scrie o distopie cu pretenţii satirice.

Din primul paragraf al romanului se urmăreşte crearea unui ritm alert prin utilizarea unui stil laconic şi a timpului prezent caracteristic scenaristicii. Este un timp ce ar putea stârni atenţia cititorului însoţit fiind de evenimente dramatice, violente (precum uciderea râsului de către dronă chiar în incipit), ori de precipitarea acestora astfel încât cel ce lecturează textul să rămână captiv în atmosfera construită. Însă Tudor Ganea nu excelează, în numai câteva pagini reuşind să domolească tempoul, şi deodată prezentul este înlocuit de perfectul simplu – timpul povestirii, pe care l-ar fi putut utiliza de la început, păstrând astfel unitară măcar expoziţiunea în care câteva elemente sugestive (Căluşarul, Porcarii, tonomatul de jocuri pentru adulţi, holofonul, MioReţeaua etc.) ne ajută să aflăm că Porci este o distopie-satiră, deoarece „autorul ironizează ridicolul contemporanilor lui ori le cenzurează viciile“ (Irina Petraş, Teoria literaturii. Dicţionar-antologie, Editura Didactică şi Pedagogică, 2009). Sau cel puţin încearcă să ia în derâdere unele ideologii şi comportamente actuale. Porcarii (cu diferite niveluri de stres, reuniţi sub deviza „Trăim ca să muncim! Şi muncim ca să trăim.“) ar putea fi o alegorie la adresa corporatiştilor autohtoni. Întâlnim o societate naţionalistă unde locuitorii sunt „mândri“, iar naţionalismul este sprijinit şi de religie, însă nu de ortodoxie aşa cum o cunoaştem noi – Biblia a fost înlocuită de Noua Biblie, crucea de crucea rotundă, iar preoţimea ce apăra Melcii (aceia care se opriseră de la munca mândră) fusese tocată şi înlocuită de „blânzii Diaconi“, reprezentaţi în roman prin Diaconul din Gruiu al cărui discurs din cel de-al doilea capitol aminteşte de cronicari, însă există o nepotrivire stilistică între limbajul său (mult prea învechit) şi cel al celorlalte personaje ce intră în registrul colocvial sau chiar în argou.

Astfel este enunţată teza distopiei. Totuşi nu este suficient dacă autorul nu reuşeşte să creeze o lume verosimilă, personaje care să susţină această lume şi un conducător care să înfioare, astfel încât să se explice societatea închisă pe care o cârmuieşte şi comportamentele eroilor care se revoltă. Iar lui Tudor Ganea îi scapă aceste lucruri, întrucât universul lui nu se ridică la nivelul distopiilor clasice din mai multe motive – Vătaful (un fost şofer) care cârmuieşte ţara doarme pe salteaua prezidenţială într-un Bordei cu candelabre imperiale. Şi astfel, în loc să ridiculizeze, Tudor Ganea o dă în ridicol prin alăturarea unor elemente mult prea îndepărtate temporal istoric pentru a fi credibile: Vătaful, care în Evul Mediu supraveghea slugile curţii unui boier sau ale unei mânăstiri; Bordeiul care este cel mai vechi tip de locuinţă cunoscut pe teritoriul României, în schimb găsim în interiorul lui saltele prezidenţiale şi candelabre imperiale. Apoi acest Vătaf, care în loc să înfioare, aşa cum ar fi normal în distopie, nici nu poate să articuleze cuvinte, exprimându-se prin intermediul băşinilor traduse celorlalţi şapte Căluşari de Căluşarul Ilfovului (care a dormit sub salteaua prezidenţială şi care este emasculat). Cu ajutorul celor opt, Vătaful controlează societatea, dar cum ar putea lua în serios orice cititor bun-cunoscător al distopiilor clasice faptul că un grup de dansatori care execută jocul tradiţional căluşul în săptămâna Rusaliilor s-a transformat într-o şleahtă ce pedepseşte şi ucide, ajutată fiind de câte un „nimb“ (o dronă alimentată cu baterii viaţă)?

Nici măcar în satiră care este o formă literară de critică, adesea acuzatoare, cu referire la slăbiciuni individuale, sociale sau generale nu poate fi plauzibil acest grup, pentru că el nu reuşeşte la nivel de întreg să ridiculizeze în mod credibil fenomene ale societăţii contemporane pe care Ganea încearcă să o ia în derâdere. Avem de-a face cu un autor cu multă imaginaţie, dar căruia îi lipseşte viziunea raţională asupra romanului, căci satira trebuie să ironizeze, să exagereze caricatural, să construiască relaţii neobişnuite şi aparent absurde, iar distopia trebuie să înspăimânte, însă Ganea rămâne cumva prins între cele două: distopia nu îngrozeşte pentru că nu are de unde cu un asemenea conducător şi nişte Căluşari preocupaţi, mai ales, să participe la desfrâu: fie că folosesc jocuri-pasiune, fie că participă la Rodul-Anului unde iau femeile la rând, şi până şi Căluşarul Ilfovului primeşte „un falus erect de silicon“ de la Vătaful îndurerat de suferinţa lui Vasile; satira lasă de dorit prin toată această alăturare, absurdul fiind dus prea în absurd şi chiar în ilogic – Cuiburi de Iele (fără nicio legătură cu ielele) unde sunt crescuţi râşi care ucid porcii ce prelungesc viaţa (şi astfel apare o incongruenţă a distopiei, căci sistemele opresive nu dau, iau); Doicării unde sunt crescuţi copiii şi Mama Doică care scoate la rândul ei din mânecă, la finalul romanului, o dronă mai performantă ca ale Căluşarilor.

Firul epic are scăpări, de la intriga declanşată de moartea celor treizeci de porci, continuând cu găsirea imediată a făptaşilor fără vreo investigaţie şi uciderea lor (doar moartea lui Avram reuşeşte să lase o impresie mai puternică prin faptul că „Melcişorul nostru“ care citeşte este aruncat în cazan şi foile îi sunt îndesate rând pe rând în gură până când fiul Mamei Doici îşi dă cea din urmă suflare – o fărâmă de „Fahrenheit 451“, prea mică pentru a conta) şi terminând cu aflarea ştirii că la Doicărie este Cuib de Iele, astfel că o pedeapsă se impune. Aici verosimilitatea scapă iarăşi de sub control şi în loc să avem parte de satiră ori distopie, ridicolul însoţeşte fiecare acţiune: copiii sunt înghiţiţi de somni zburători (o soluţie improvizată ca mai toate cele din punctul culminant relatat de actorul Tudor Ganev, un al doilea eu introdus inutil în roman), Căluşarii sunt ucişi unul câte unul în moduri umilitoare, iar apogeul este atins când Mama Doică îl dă pe Căluşarul Ilfovului cu spray cu miros de scroafă, pentru ca apoi să fie ucis tocmai de porcii care îl fugăresc spre Ialomiţa, violându-l înainte – şoc doar pentru a şoca, şi nu este singura scenă de acest fel din roman. Vechiul sistem o sfârşeşte prost într-un ritm povestit şi prea lent.

Din păcate, nimic nu emoţionează, un alt motiv fiind şi personajele creionate insuficient pentru a susţine povestea. Nu ştim mai nimic despre nici unul dintre cei care populează acest univers, iar când aflăm ceva totul este făcut să şocheze, nicidecum să satirizeze – de ce i-ar păsa unui cititor că Vasile, Căluşarul Ilfovului, nu are bărbăţie sau că o pune pe Leanca să şi-o tragă cu porcul în timp ce el îşi imaginează cu ajutorul jocului-pasiune că „s-a umplut avionu’ cu miros de fofoloancă“? Orice cititor, indiferent că lecturează distopie, satiră, realism, utopie etc., vrea să afle şi povestea din spatele eroilor, nu să irosească timpul cu personaje ce par de carton.

Atunci când a scris Porci, Tudor Ganea trebuia să se gândească bine ce urmărea cu acest roman; dacă voia să construiască o distopie-satiră, atunci ar fi trebuit să studieze caracteristicile celor două şi să decidă ce anume ar face povestea lui verosimilă, pentru că, din păcate, acest univers, eroii, intriga etc. sunt departe de ceea ce face un roman reuşit. Şi dacă tot avem în vedere satira, John Steinbeck a publicat în 1957 Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea, un roman ce este o satiră politică, plasată în Franţa anilor ’50, în care astronomul amator Pépin Héristal este numit monarh peste noapte, un roman care ar putea să îl ajute pe Tudor Ganea să afle cum se scrie o satiră, luând exemplu de la un scriitor premiat cu Nobel pentru literatură, căci întâia datorie a unui scriitor e să citească pentru a afla cum se face, iar acest roman nu convinge. Poate îmi schimbă părerea cele de dinaintea lui…