Ioan-Aurel Pop

Întrebarea anchetei îmi aduce aminte de un episod din viaţa lui David Prodan (1902-1992), probabil cel mai mare istoric al Transilvaniei din secolul al xx-lea, profesor universitar la Cluj şi membru al Academiei Române. A renunţat la calitatea de membru de partid la începutul anilor ’60, fiind apoi complet marginalizat până la căderea regimului comunist. Se spune că, întrebat cum de a putut să fie marxist, profesorul ar fi precizat că el a fost materialist (în sensul lui Democrit, Leucip, al unor iluminişti francezi etc.) şi nu marxist, pentru că marxismul – deşi generos ca idee – nu se poate pune în practică şi deoarece conduce invariabil la dictatură. Eu nu ştiu care au fost resorturile interne ale lui David Prodan determinante pentru alegerea ideologiei sale de viaţă, dar ştiu că a trăit pe pielea proprie – ca şi unii dintre noi – regimul marxist şi că l-a respins.

Tinerii autori din generaţia tânără, dezamăgiţi de viaţa pe care o trăiesc, au o singură circumstanţă atenuantă: nu au cunoscut direct regimul marxist. Circumstanţa aceasta nu-i scuză, ci le explică doar (parţial) opţiunea. Există o mulţime de lucrări obiective, critice, la adresa regimurilor marxiste, care nu aşteaptă decât să fie citite, analizate, prelucrate, discutate. Au ieşit la iveală detalii surprinzătoare din viaţa lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, care nu lasă loc îndoielii, în sensul că aceşti „părinţi fondatori” au fost cinici, că au predicat egalitarismul, dar nu l-au practicat asupra lor, că au minţit deliberat masele, că au avut episoade scandaloase în existenţa lor, prezentată de propagandişti drept imaculată etc. Din păcate, însă, lecturile profunde nu sunt tocmai pasiunea principală a tinerei generaţii. În al doilea rând, există încă martori oculari ai regimurilor marxiste, care povestesc oral ororile petrecute în ţările comuniste. Evident, ca în orice chestiune omenească, sunt şi nostalgici – chiar ai dictatorului Ceauşescu – numai că orice analiză pertinentă poate demonstra subiectivismul lor, ca şi faptul că sunt o minoritate. În al treilea rând, fie şi fără lecturi şi fără ascultarea martorilor, există o realitate istorică grăitoare: falimentul tuturor regimurilor marxiste din lume, inclusiv al celui din Cuba. Ceea ce se petrece azi în Cuba, în China, în Vietnam, în unele ţări ale Americii Latine este un cântec de lebădă a ceea ce a fost, iar Coreea de Nord este o oroare pentru orice om cu judecată limpede.

Mulţi oameni luminaţi de pe lumea asta au justificat atitudinea tinerilor de a fi de stânga şi poate chiar marxişti, cu condiţia să-şi revină la maturitate. Intelectualii, deşi nu au cheia adevărului universal, se iluminează mereu de-a lungul vieţii şi devin, sau ar trebui să devină, mai înţelepţi odată cu trecerea anilor. Unii dintre tinerii de astăzi nu au cunoscut epoci de sărăcie lucie şi nici de conflicte armate aducătoare de moarte şi de nenorociri planetare. Prin urmare, orice dezamăgire din viaţă devine pentru ei supradimensionată şi caută soluţii ideale pentru realităţile noastre fruste, cu binele şi cu relele lor. De asemenea, mulţi dintre aceşti tineri autori nu au dimensiunea istoriei, nu ştiu ce este politica, nici ce fel de regimuri s-au experimentat de-a lungul timpului, nici că egalitarismul nu există, nici că socialismul a fost până la urmă utopic în toate formele sale. Am auzit o tânără autoare care cere să nu se mai domesticească animalele, să nu se mai practice pescuitul şi vânătoarea în nicio împrejurare, să nu mai existe proprietate privată şi să se cultive frăţia universală şi traiul în comun. În creaţii de ficţiune au loc toate aceste idei, dar în viaţa practică ele sunt toate utopii. Tânăra autoare nu ştie câţi autori au propus, de-a lungul vremii, aceste lucruri, câţi au luptat ca să aplice astfel de idei şi că, de fiecare dată, încercările de acest fel au eşuat iremediabil. În fine, cred că mai există o cauză a recrudescenţei marxismului: pe fondul lipsei acute de cultură generală şi de cunoaştere a istoriei omenirii, mijloacele de difuzare în masă au un teren fertil de răspândire a iluziilor, a ştirilor false. Azi, iluziile egalitariste nu se mai vând de către oratori, reali sau improvizaţi, doar în piaţa publică, în parcuri sau în săli de conferinţe, ci se dau gratuit pe reţelele de socializare. Iar aici, cel care este mai convingător câştigă, fiindcă nu mai verifică afirmaţiile aproape nimeni şi fiindcă anumiţi tineri nu mai au în minţile proprii arsenalul de cunoştinţe care să le permită discernământ, comparaţii, selecţii, spre a ajunge la separarea adevărului de minciună. Mulţi tineri de astăzi, nu mai sunt educaţi de familie (părinţi şi bunici) şi de şcoală, ci de produsele digitale. Or, scurta existenţă istorică a reţelelor de socializare şi a diferitelor site-uri informative nu s-a validat încă şi nu a dovedit că vechile metode de educaţie – verificate de vreo două milenii încoace – s-ar fi perimat şi că trebuie abandonate. Trăim într-o perioadă de tranziţie care nu se mai sfârşeşte şi care conduce, deocamdată, la marasm. Asta nu înseamnă că nu vom putea ieşi din această „criză a conştiinţei mondiale”, ca să parafrazez titlul unei cărţi celebre a lui Paul Hazard, tradusă în româneşte încă din vremea comunismului. Aş vrea să cred că orientarea aceasta spre marxism a unora este doar o iluzie justificabilă a tinereţii, care va trece odată cu vârsta. Cred, dar nu pot să am certitudinea că aşa va fi.