Marius-Iulian Stancu

Marxismul este ca un leac băbesc [a împlinit venerabila vârstă de 150 şi ceva de ani, ceea ce îl plasează deja în categoria celor ce nu mai sunt, dar încă bântuie] prin care cei din clasa scriitoare [care îşi ispăşesc prin simpatii şi manifeste vina de a nu se putea identifica în mod real cu clasa muncitoare decât la nivel vestimentar] cred că pot fi vindecate toate cele de care se preocupă omul – indiferent că vorbim despre cele ce liniştesc mintea ori stârnesc trupul, cu toată istoria neliniştitoare pentru minte şi lipsită de estetică pentru trup pe care o are acest „tratament“. Dacă în privinţa fascismului toată intelighenţia s-a pus de acord, îngropând acest corp politic cu ritualurile ideologice de rigoare, marxismul a beneficiat şi de conjunctura istorică a taberei învingătoare, şi de faptul că rolul monstrului a fost adjudecat definitiv de către ceea ce poartă denumirea oficială de „extrema dreaptă“ [amuzantă insistenţa celor de stânga de a păstra această formulă în absenţa recunoaşterii existenţei unei „extreme stânga“, tăinuire prin care extremismul dispare, de fapt, în totalitate]. Nu pot să îi înţeleg decât pe cei ale căror nostalgii marxiste se suprapun peste amintirile tinereţii [pe care o regreţi şi dacă eşti nevoit să trăieşti pe Lună]; pentru tinerii care încă se mai convertesc, chiar şi astăzi, încă lucrez la aparatul critic necesar înţelegerii şi explicaţiei.