Oliviu Crâznic: Gastronomie magică

Doina Ruşti (n. 1957) este scriitoare (literatură artistică şi literatură ştiinţifică) multipremiată, membră a Uniunii Scriitorilor din România, scenaristă, profesor universitar, doctor în Ştiinţe filologice.

A publicat următoarele volume de beletristică (majoritatea, traduse şi publicate şi peste hotare): Omuleţul roşu (2004, 2012); Zogru (2006, 2013); Fantoma din moară (2008, 2017); Lizoanca la 11 ani/Lizoanca (2009/ 2017); Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (2010); Patru bărbaţi plus Aurelius (2011); Mămica la două albăstrele (2013); Manuscrisul fanariot (2015, 2016); Logodnica (2017).

Din punct de vedere al teoriei literare, Mâţa Vinerii (Ed. Polirom, 2017, 2018; Freitagkatze, Ed. Klak, Berlin, 2018; Ártó receptek könyve, Ed. Orpheus, Budapesta, 2018; La gata del viernes, Esdrújula Ed., Granada, 2019) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar cosmicist (a se vedea, mai jos, referinţele lovecraftiene), categoriei estetice a fantasticului, genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a romanului fantastic, subspeciei literare a fantasticului histrionic (iluminist).

Din punct de vedere al literaturii comparate, romanul poate fi asociat, într-o oarecare măsură, ciclului literar Cthulhu (creat în 1928 şi coordonat iniţial de H.P. Lovecraft; continuat, după moartea acestuia, de varii scriitori, sub îndrumarea lui August Derleth), dar şi unor opere precum Princepele (Eugen Barbu, 1969), Parfumul (Das Parfum; Patrick Süskind, 1985), ori, dacă ne raportăm strict la motivul „deliciilor“ culinare exotico-macabre (cărăbuşi prăjiţi, salată de maţe, plăcinte de dovleac condimentate cu rămăşiţe umane etc.), unor opere precum: În Casa Viermelui (In the House of the Worm; George R.R. Martin, 1976), Reţetarium/Recipearium (Costi Gurgu, 2006/2017), Zahanaua Şapte stele (Dan Doboş, 2017).

Subiectul operei îl constituie aventurile unei stranii adolescente (aventuri redate pe un ton ludic, care alungă din poveste, în bună măsură, umbra fantasticului întunecat): Pâtca, purtând numele secret şi temut „Mâţa Vinerii“, provenită dintr-un neam de antici ocultişti şi implicată fără voie în comploturile (şi crimele) de Curte din Bucureştiul fanariot.

Pe măsură ce intriga se desfăşoară – urmând două planuri narative principale, despărţite de un interval de timp de treizeci de ani şi împărţite în capitole şi subcapitole cu titluri incitante –, cititorul constată, în ciuda aşteptărilor create în expoziţiune, că profeţiile nu se arată tocmai adevărate, că invocaţiile şi poţiunile dau greş, că imaginaţia exaltată, iluzionismul, autosugestia şi superstiţia joacă un rol important în „magie“ şi că reţetele oculte din Cartea bucatelor rele par a avea mai degrabă efectul substanţelor psihotrope, decât vreun efect de ordin supranatural. (Anti)eroina însăşi ajunge, la un moment dat, să pună la îndoială propriile valori şi credinţe, opera părând a se îndrepta către un final cartezian, demistificator. Nu vom dezvălui însă cititorului concluzia aleasă de autoare, lăsându-i plăcerea de a o descoperi cu ajutorul Vocii bucătarului, care asigură epilogul romanului.

Ne vom opri însă, pentru câteva momente, asupra câtorva aspecte care atrag în mod deosebit atenţia. Mai întâi, remarcăm contextul istoric: vremea lui Vodă „Costas“, care nu a existat niciodată. Nu este vorba, totuşi, despre un personaj imaginar, ci doar despre o străvezie deghizare artistică: îl recunoaştem cu uşurinţă în „Costas“ pe domnitorul Constantin Hangerli, înscăunat de către otomani în anul 1797, faimos pentru dările instituite în interes propriu, urât de popor, mazilit şi decapitat prin ordin turcesc în anul 1799. Pe de altă parte, Doina Ruşti îşi populează universul literar şi cu figuri istorice „fără mască“ – de pildă, infamul bandit Pazvantoglu, zis şi „Pazvante Chioru’“.

În mod similar procedează autoarea şi când exploatează mitologia. Dacă în privinţa lui Rusor ne sunt dezvăluite amănunte pe care le cunoaştem deja de la Marcus Terentius Varro (de pildă, faptul că este o zeitate a renaşterii ciclice), singura „Magnesie“ despre care avem cunoştinţă nu este o divinitate telurică „risipitoare de curenţi“, ci o antică regiune tesaliană. Iar teribilul „Sator (Omnium Bonus-Malus)“ al Mâţei Vinerii seamănă prea puţin cu măruntul zeu antic agricol care purta acest nume. Este drept, unele confuzii au existat, de-a lungul istoriei, între Sator şi Saturn (Zeul Timpului Nesăţios), dar, chiar şi aşa, personajul nostru ne poartă mai degrabă cu gândul la antemenţionatul Cthulhu – zeul cosmic lovecraftian, forţă iraţională, indiferentă şi distructivă, supusă uneori voinţei iniţiaţilor iscusiţi şi îndrăzneţi. Credem, de altfel, că firul mitologic (cosmico-animist, propunând inclusiv o Geneză) al cărţii reprezintă cel mai important atu, asigurând melanjul de suspans şi de mister menit să fascineze cititorul, ajutat şi de împletirea cu o enigmă poliţistă amintind de Numele trandafirului al regretatului Umberto Eco (Cine să-l fi ucis pe Cuviosul Zăval – domnitorul fanariot, bucătarul excentric, preotul suspect, spiritistul viclean, sau, într-adevăr, un exponent al suprafirescului, un „vânător de satorini“?).

Nu vom insista asupra artei „bucatelor rele“ – aşa cum am precizat mai sus, am mai întâlnit-o, într-o formă sau alta, chiar în literatura română contemporană; trebuie totuşi să scoatem în evidenţă faptul că, de data aceasta, ne sunt prezentate reţete inspirate de bucătăria tradiţională. Descrise amănunţit, preparatele capătă personalitate (în funcţie şi de scopul urmărit de maestrul bucătar), devenind adevărate personaje mitologice odată cu părăsirea cuptorului: cu nimic mai prejos decât alte „entităţi“, par a avea viaţă şi voinţă de sine stătătoare, ceea ce transformă jocul culinar în periculos ritual ezoteric. De altfel, descoperim în paginile cărţii şi un strop de filosofie à la Dorian Gray, meniul ales aşezându-şi întotdeauna pecetea asupra trăsăturilor psihice şi chiar fizice ale consumatorului hranei în cauză.

Mâţa Vinerii este scrisă cu o mână sigură – cum era de aşteptat, de altfel, de la o romancieră atât de experimentată –, oferind nu doar o lectură plăcută datorită stilului individual cizelat, ci şi una interesantă şi instructivă pentru iubitorul de istorie, de „orori şi mistere“, de folclor, de gastronomie.

De asemenea, întâmplările decurg verosimil (în cadrul convenţiilor genului), fără soluţii artificiale, fără „deus ex machina“ şi fără schimbări absurde în psihologia personajelor – defecte narative des întâlnite în literatura (şi în scenaristica) postmodernă.

Tomul este foarte bine redactat şi tehnoredactat. Coperta plastifiată lucioasă ne înfăţişează teatrul grecesc şi turcesc al umbrelor, avându-l drept personaj principal pe „Omul Negru“ („Karaghiosis“). Hârtia pe care a fost tipărit volumul este de calitate medie.

Concluzionând, avem de a face cu un roman apărut în bune condiţii editoriale, bine documentat, poate cea mai captivantă carte publicată de Doina Ruşti până în momentul de faţă, adresându-se, în orice caz, unui public larg (incluzând şi publicul foarte tânăr), românesc sau străin; dincolo de complexitatea operei aici analizate, motivul „ucenicului vrăjitor“ şi conceptul mitologiilor fictive ori reinterpretate sunt astăzi mai apreciate decât oricând.