Deşi Tzara este un subiect, s-ar spune, foarte bine cunoscut, mai ales din punctul de vedere al culturii noastre şi al deschiderii ei spre corespondenţe şi sincronizare, viaţa şi preocupările în cadru intim ale eternului avangardist nu au intrat în mod special în atenţia cercetătorilor, fiind doar citate în diferite lucrări, de pildă în monografii traduse şi la noi, precum cele ale lui Henri Béhar sau François Buot.
Era momentul pentru următorul pas – o editare a acestor testimonii, pas pe care îl face Mădălina Lascu (Tristan Tzara, Corespondenţă de familie, ediţie, traducere şi notă introductivă de Mădălina Lascu, Bucureşti: Tracus Arte, 2018, 172 p.). Mădălina Lascu este cunoscută în cercetarea avangardei istorice, prin ediţiile de corespondenţă M. Blecher (2000) sau prin Epistolarul avangardist (2012), ce includea scrisori şi mesaje adresate lui Geo Bogza de către Stephan Roll, Mary-Ange şi Saşa Pană, Victor Brauner sau Colomba şi Ilarie Voronca; autoare a unei teze de doctorat despre Imaginea oraşului în avangarda românească (publicată în 2014), cercetătoarea specialistă în carte rară colaţionează, pentru acest nou volum de corespondenţă, dedicat lui Tzara, două mari surse: biblioteca pariziană Jacques Doucet, binecunoscuta depozitară a expresivităţii avangardiste, şi Biblioteca Academiei, unde de altminteri autoarea şi lucrează.
În Corespondenţa de familie a lui Tristan Tzara, sunt 55 de scrisori, dintre care 15 ale lui Tzara, din intervalul 1924-1959, trimise către sau primite de la familia sa: din România, de la părinţii Filip şi Emilia Rosenstock, sora Lucia (Lucica) din Europa, de la soţia sa, Greta Knutson, originară dintr-o familie din marea burghezie suedeză, scrisori scrise în română şi în franceză. Un punct de interes al volumului îl reprezintă scrisorile Gretei, scrise în limba lui Breton, greu de descifrat, din mai multe cauze: „ambiguitatea exprimării în limba franceză, datorată atât inventivităţii, cât şi neglijenţei şi, probabil, ignorării unor norme gramaticale, combinată cu inserarea unor expresii şi cuvinte provenite din idiomuri complet diferite şi neaşteptate, precum suedeza, spaniola, italiana, dar şi catalana, idişul, româna, şi cu intruziunea unor cuvinte redate după pronunţia deviantă a băieţelului Cristophe“. Acestora li se adaugă, ne asigură editoarea, scrisul cu creionul, aproape efasat, în diferite direcţii, desenele intercalate, adnotări şi reveniri – un univers letric care exprimă o lectură iniţiatică, ce descrie o viaţă printre simboluri. Unul dintre multe: casa tinerei perechi de artişti, proiectată de Adolf Loos, locuinţa unui cuplu artistic deosebit aproximativ un deceniu (1926-1937), dar şi epicentru al suprarealismului, locul unde Tzara a scris cele mai reprezentative poeme suprarealiste şi unde Greta a pictat şi şi-a conceput expoziţiile pariziene, locul unde a apărut Cristophe, fiu al lui Tristan (1927-2018). „O casă onirică“ – cu terminologia lui Bachelard, familiar al locului – o casă construită după un Raumplan – „plan spaţial“, organizare a interiorului „în scopul realizării unui dinamism şi a unei discontinuităţi spaţiale, atât pe orizontală, cât şi pe verticală“, unde „încăperile erau situate la niveluri decalate, legate prin trepte“, „în funcţie de importanţa camerei“.
Discontinuităţile familiale ar putea fi legate de un loc: părinţii lui Sami (adesea: Samică – apoi Tristan, familia acceptând oarecum acest nou nume) nu află decât postfactum de mariaj („cel puţin felicitări pentru căsătorie. Mama şi Papa“), de despărţire şi divorţ şi văd copilul crescând în poze. Este o viaţă care creşte şi descreşte, cu legături şi conexiuni diverse; angoasele Gretei, manifestate de la distanţa la care se găsea uneori de Tristan, peregrinări prin Europa ale cuplului Tristan-Greta şi, în special, edificarea lor artistică, ce se desfăşoară în paralel cu ridicarea şi amenajarea casei din Montmartre.
Chipul lui Tristan şi al conjuncturilor sale (pare a fi mai mereu singur, cel mai cunoscut viveur al suprarealiştilor de până la sciziunea din 1933) este recompus cu minuţie de editoare; sunt citaţi Ilarie Voronca şi Benjamin Fondane, cu mărturii despre casa lui Tzara, este citată Claude Sarraute, prima soţie a lui Cristophe Tzara, fiica prozatoarei Nathalie Sarraute, este interpretat un simbol recurent al scrisorilor Gretei, apelativul Lup („Loup, monloup petit“) şi perechea lui animalieră Croc, alături de Mourmi, ce îl poate desemna pe micul Cristophe sau atitudini şi gesturi ale celor mari.
Eşantioane dintr-o mare perioadă, de 35 de ani, scrisorile expediate sau primite sunt piese pentru un portret interior al teribilistului devenit militant comunist; din opera lui artistică nu sunt multe ecouri aici – familiile au discursul lor; astfel, în 1926, mama îi scria: „Dragă Tristan, te iert pentru supărările pe care mi le-ai făcut, că nu ne-ai scris atâta timp, aşa sunt părinţii, când copilu îi scrie sau îi vorbeşte uită de tote“.
Spiritul burghez pe care Tzara l-a criticat permanent, faţă de care s-a manifestat, este aici, în această corespondenţă, la el acasă: construirea casei, embarras-urile cu ea, călătorii ale familiei prin Europa, conferinţe ale poetului, vacanţe şi comisioane, din când în când promisiunea de a trece prin ţară (rareori ţinută) – toate arată o lume a oţiumului, a explicaţiilor şi naraţiunilor, uneori a imaginilor plastice (Greta recurge adesea la dicteu automat), atât de îndepărtată de fluxurile lumii de azi şi totuşi atât de apropiată printr-un ritm imposibil de negat.