DINU FLĂMÂND

Cogito… dubito…

Pentru Marco Lucchesi

 

„…le feu lui prit au cerveau et il tomba

dans une espèce d’enthousiasme…”

Baillet – La vie de M.Descartes

 

Cred că vârâsem prea multe lemne în sobă

și toată camera era un imens cuptor

iar capul meu se încingea la flăcările

acelei arderi scursă apoi în lăuntrul meu.

 

Nu e de mirare, fiindcă în partea de sus a Dunării

suflă vânturi năprasnice, așadar șvabii își zidesc prin case

adevărate metereze de terracotta, de veghe

la frontiera de unde începe imperiul frigului.

 

Jur că nici nu băusem vin, deși era noaptea Sfântului Martin

(știți, soldatul cel creștinat care și-a dat jumătate din mantie

unui zgribulit cerșetor întâlnit pe drumurile misterului),

și de trei ori m-am trezit ud leoarcă

pe dinafară, cu trei vise ca niște șuvoaie năvalnice

inundându-mă prin interior – ce n-aș da eu să am

aici în înghețatul palat al acestei scorpii

care mă convoacă la cinci dimineața, Låtdjävulengå!,

să îi vorbesc despre nemurirea sufletului,

încât și cuvintele-n gura mea sunt sloiuri,

…să am  acea „poêle” de la Ulm!

 

Deci visam

ba că un vânt puternic mă rotise de trei ori pe piciorul stâng

în vreme ce alții din jurul meu nici nu se clătinau,

iar cineva îmi dăruia un fruct copt de soarele sudului,

ba că un tunet năprasnic urmat de jerbele unor scântei

traversa atunci acea cameră,

și se deschideau dinaintea mea paginile

unor cărți pe care le citisem, sau nu le citisem,

iar o teribilă întrebare mă privea insistent:

Quod vitae sectaboriter?…de parcă mai înainte

eu niciodată nu m-aș fi întrebat încotro s-o apuc

în rătăcitoarea mea viață, deci s-ar zice că  visul

mă pedepsea și cu tautologii!

 

Însă impresia mea în acel moment

fusese cam următoarea: însuși Dumnezeu

luase creierul meu ca pe un ou și-l pusese în incubație,

fiindcă imediat am simțit cum divinul entuziasm

dădea forță imaginației mele iar acea ardere

lumina prin spiritul meu adevăratul drum

al cunoașterii – poetică revelație!

 

Cel puțin așa

am interpretat eu atunci fragmentul Est et Non

în cheia adevărului, ca pe o mathesis universalia…

 

Dar acum aș lua-o ceva mai domol!

 

Pare și Da și Nu, și adevăr și minciună

de jur împrejurul nostru sau chiar în noi,

și certitudine și iluzie, iar dacă suntem „cetățeni

ai lumii”, cum pretind „invizibilii”, probabil că

o bună parte din corpul acestei lumi ne rămâne

pe vecie necunoscută, așadar incomensurabilă

și la fel de in incorporabilă ca infinitul…

 

Ceva esențial îi scapă sufletului

care ne scapă, și degeaba

îl căutam eu disecând cadavre

cu degetele mele axiomatice bâjbâind

după organul conștiinței…

 

Iar din această necesară asimetrie

cu Da și Nu mestecându-se ca într-o vârtelniță

se perpetuează, probabil, armonia misterioasă

a întreg existentului (cum tot eu încercam să explic

structura din armonia octavei muzicale,

unde jumătatea lui 8 e 5

totdeauna cu un rest ce duce mai departe alunecarea

în rezonanța cosmică); cum aș putea fi mai clar?

 

…iar nu demult, tocmai aici la Stockholm,

într-o altă noapte din cele reci eu visasem

cum cineva chiar din Ulm, un mustăcios cu claia de păr

vraiște de parcă dansase pe o câmpie cu fulgerele,

îmi vorbea despre un fel de pânză ce s-ar țese

din timp și din spațiu… Iar mai apoi problema

devenea cumva de topologie. Dar cine

și de pe ce poziție ar risca să ne demonstreze asta,

dacă totul e relativ în raport cu totul,

ba, în plus, observând și un conținut care se conține?

 

Și  cam pe unde

se plasa punctul de reper al acestei

alternanțe convex-concave?

N-a avut vreme sau n-a știut să îmi spună,

merde, c’est trop compliqué!

 

Predispoziția noastră naturală

nu mângâie coama zbârlită a disonanțelor,

dar căutând permanentele armonii

oare aflăm noi mai mult decât niște ipoteze

chiar și atunci când răscolim prin cadavre?

 

În alt vis al meu un miop extrem de nervos

desemna un fel de pâlnie-n creierul său

ca un ochi pineal prin care tot entuziasmul divin

turna în el mierea fulgerată a revelației,

zicea el.

 

Gödelse numea. Și îmi bolborosea

ceva despre rațiunea umană ca irațională

când din prea mult optimism rațional vrea ea să afle

ceva ce o depășește; căci INCOMPLETĂ fiind, zicea el,

nu-și pricepe propriul mecanism, deși tot încearcă

(cumva ca un măr mușcat, în care o nouă axiomă

și-ar înfige încă un dinte tocmai când s-ar zice

că a înțeles însuși „sistemul” fruct,

dar mărul să rămână intact…). De pricep eu bine…

 

Și tot el pretindea că deși

lumea sensibilă are frumusețea matematicii,

adică un fel de muzică a Sferelor, fiindcă Dumnezeu

i-a dăruit spiritului uman și posibilitatea de a-și cunoaște

propria consistență…problema tot rămânea inclasabilă.

 

Fiindcă tot nu știm ce e corpul

concret al numerelor. Ce sunt ele, de fapt,

și în care Lume? (Acest abac al vidului

pe care poate numai Dumnezeu și-a făcut

primele socoteli)…

 

Deci mai încet cu ideea că rațiunea și-ar înțelege

esența rațiunii

și că omul ar avea cunoașterea de sine

esențială…

deși miopul părea că se răzgândește

atunci când zicea că ar fi perfect posibil să avem o infinitate

de stări mentale…

 

chiar dacă fiecare moment ar avea numai o dezvoltare finită

dat fiind numărul finit al celulelor noastre nervoase…

 

Mă ia cu friguri!

 

Să fie astfel finita noastră ființă rezervor de infinite

experiențe într-un timp infinit?

 

Și am putea oare

să vedem aici umbra eternității

încolțind cu tuberculii ei incolori

în subsolul spiritului, dar în altă lume?

 

O lume în care spiritul,

deși nu funcționează cu proteine, ar putea să-și găsească

măcar o sursă de energie obscură din timpul

ce îngheață sub minus?…

 

Iar aici chiar îmi aduc aminte: zicea că

„putem avea alte faze de existență în universul material

sau într-o lume ce se va alcătui după ce universul material

se va stinge-n neant”…

 

Spuneți voi dacă nu era cam viclean

când în sprijinul ideii sale adăuga:

întrucât despre subiectul eternității încă nu știm

mare lucru, așadar refutatio non possuit!

 

 

Dar îmi plăcea ipoteza lui

despre o nouă viață prevăzută de entitatea rațională

a universului, din moment ce omului i-a fost dat

un imens evantai de creativitate pe care nici într-o mie de ani

nu și-ar putea-o epuiza fertil.

 

Deci în ritmul

în care acum ne ducem, oare Natura risipește

nesăbuit darurile sale care suntem noi oamenii

condamnându-ne la o moarte așa precoce?

M-aș mira să fie divinitatea așa stupidă!

Vade retro!…

Iar la acel avatar al meu mi se părea simpatic

creierul ce refuza să-și reducă spiritul

doar la  creier, deși discipolul meu nu era tocmai sigur că lumea

în incompletitudinea ei superbă ar avea un bine definit înțeles,

(…asta mirosea și a blasfemie).

 

Dar îl vedeam și pe misticul din el cochetând

cu optimismul rațional când vorbea de realizarea omului

într-o altă viață…

 

Presimțeam însă că cerebelul și spiritul lui

înfierbântându-se de la unii aburi care mă năuciseră

și pe mine cândva la Ulm,

se despart din acel moment …

 

Mi-a vorbit și despre intuiția absolută numind-o primejdioasă

și chiar otrăvită, pretinzând că vede fâlfâind de jur împrejurul său

îngeri și diavoli, iar asta mi s-a părut

misticism țărănesc sau bigotism de logician

(deși Le malin Génie și mie îmi apăruse

sugerând că doar în vârtejul ne încheiat reușim

să zburăm ca să nu punem niciunde piciorul).

 

Sigur, avea dreptate dibaciul sofist

spunând că numai prin simple cuvinte

nu putem capta nici esența răului nici pe cea a binelui,

deci nici nu știm să alegem între aceste incomplete oferte

ce ni se oferă…

 

Însă deloc nu mă așteptam să spună

că Dumnezeu și Diavolul schimbă aleatoriu

semnul plus sau cel minus dinaintea Binelui sau a Răului!

 

Pot presupune că se apropiase și el prea mult

de dogoarea aflată în misteriosul binom

căruia acuma îi zice STRUCTURA LUMII,

iar întâi și-a pârlit genele, apoi mintea…

(Oare o minte lichefiată devine completă?)

 

Mă îndoiesc că doar murind aflăm adevărul

sau că însăși logica discursului nostru logic

în fond ne scapă,

dar mă îndoiesc și când mă îndoiesc c-aș avea dreptate.

 

Ulm, 25 decembrie 2017