EMILIA FAUR: UN STUDIU CALEIDOSCOPIC

Apărut în anul 2018, la Editura Polirom, Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei româneşti interbelice al lui Paul Cernat este unul dintre cele mai complexe studii despre avangarda românească. Aşa cum mărturiseşte autorul, lucrarea reprezintă o „construcție compozită“, prelungire a unor cercetări publicate anterior. Este vorba de articolele apărute în varii periodice culturale şi de specialitate (Caiete critice, Observator cultural, Caietele avangardei, World Literature Studies ş.a) şi de teza de doctorat a cercetătorului, Avangarda românească şi complexul periferiei. Primul „val“ (Cartea Românească, 2007).

Punctul de convergență al acestor lucrări este abordarea cercetătorului – deosebită de procedurile obişnuite ale criticii şi istoriei literare – caracterizată de refuzul „genului pur“ şi respingerea „marilor dualisme“ (ca „tradiționalism“ – „modernitate“). În perspectiva autorului, până şi perechile opozitive („polar opposites“)„avangardă“ – „ariergarda“, „revoluționism“ – „reacționarism“, se află în confluență. Ele sunt fețe ale aceleiaşi monede, adică pot fi privite ca aparținând „aceleiaşi paradigme radicale“ (p. 87), chiar dacă deosebirile nu lipsesc.

Vase comunicante… redă, mai mult decât oricare din lucrările anterioare ale lui Cernat, tocmai acest mod de-a privi: „Ideea ‹vaselor comunicante› între culturile radicale din epocă […] implică, în definitiv, ideea apartenenței lor la o paradigmă culturală comună, pe deasupra opozițiilor ideologice de suprafață.“ (p. 9).

Nu o dată autorul aseamănă şi diferențiază „avangardele“ de „generația ’27“ sau „generația spiritualistă“, din anii 1930. Pe de-o parte, ele  „aparțin aceleiaşi paradigme radicale“,„prin spiritul de generație“ şi „prin adversitate comună față de establishmentul burghez format în cadrele pozitiviste, istorice şi laice ale sfîrşitului de secol xix.“ (p.87). Pe de altă parte, au „ethos-uri şi proiecte sociale opuse (de o parte, viziunea egalitaristă a unei societăți fără clase, de cealaltă, fantasma restauraționistă a unui regim neofeudal, elitist şi corporatist)“ (p. 87). Totuşi, conchide autorul, dincolo de deosebirile dintre ele, ambele grupuri au „aceiaşi inamici şi mijloace înrudite“, fiind „animate de conştiința mesianică a unei renovatio mundi.“ (pp. 87-88). Această perspectivă mai generală este sprijinită de exemple concrete. De pildă, analizând scrierile lui Geo Bogza, Cernat găseşte puncte comune între poetica „impurității transgresive“ bogziene şi principiile directoare ale generației lui Eliade & Co.: „Autenticismul ready-made, vitalismul şi mistica experienței, cultul intensității şi al fragmentului, refuzul artei pentru artă.“ (p. 164). Acest exemplu devine prilej pentru constatarea mai largă: „Literatura bogziană din epocă ilustrează, la rîndul ei, continuitatea profundă […] dintre avangarda românească a anilor 1930 şi mistica autenticistă a ‹tinerei generații›.“ (p. 164).

Mai mult, susține autorul, conflictul ideologic şi politic care ar separa „‹tînăra generație› fascizantă, de [cea] procomunistă“ nu produce realmente o separare în tabere precise a „generației“; dimpotrivă, în interiorul acesteia membrii „s-au convertit de multe ori, politic, de la marxism la legionarism“ (99). Această constatare ar fi meritat poate să fie tratată mai pe larg, separat, cu atât mai mult cu cât aceste probleme ce țin de istoria intelectuală interbelică rămân încă deschise la noi.

Dacă traseul politic al reprezentanților „avangardelor“ cade, oarecum, în plan secund, traseul literar al acestora este ilustrat din plin. Reprezentanții avangardelor ne sunt înfățişați ca răspunzând atât topos-ului românesc, cât şi influențelor avangardist-europene. De exemplu, redimensionând estetica simbolistă, poezia lui Ilarie Voronca se află la confluența dintre simbolism şi avangardă, reiterând „teme şi elemente de recuzită ale poeziei aşa-zicînd tradiționale“ într-o poetică „imagist – simultaneistă“ (p. 133). Geo Bogza preia la rându-i elemente din formula urmuziană, dar şi din suprarealismul francez (p. 164). J. Perahim combină arta expresionistă cu suprarealismul (p. 197). În fine, poetul Virgil Teodorescu contopeşte imagistic, în poetica sa, „romantismul […] cu avangarda suprarealistă“ (p. 232). Cernat oferă aici, in extenso, mostre ale „impurității“ genului, ajungând la concluzia că până şi aşezarea canonică precisă a reprezentanților „avangardei“ devine iluzorie. În această lumină, Voronca apare ca „un poet de ‹sinteză modernă› imposibil de redus nu numai la un curent de avangardă sau altul, ci chiar la avangardism.“ (p. 143); iar Virgil Teodorescu „nu poate fi redus la condiția de ‹membru al grupului suprarealist român›“ (p. 231).

Cernat nu anulează întru totul ideea unei încadrări a scriitorilor de avangardă în spațiul istoric-cultural. Însă aceasta ia forma unei narațiuni para-canonice: ca însuşire a anumitor formule artistice. Se păstrează, astfel, ideea unui precusorat, dar şi cea de influență reciprocă, „mentorat“ şi continuitate culturală.  De pildă, Claude Sernet „a învățat (ca şi Roll) să scrie poezie“ (p. 144) de la Voronca; Bogza este „o punte suprarealistă între Caragiale şi Blecher“ (p. 192), dar şi „mentor“ al lui Paul Păun, Sesto Pals ş.a.; şi exemplele pot continua. Pornind de la analiza textuală a autorilor avangardişti, sunt luate apoi în considerare influențele autohtone (eminesciene, bacoviene, caragialiene, urmuziene, sadoveniene), dar şi internaționale (Henri Bergson, André Breton, Paul Eluard ş.a.), insistându-se mereu asupra diferențelor specifice. Cât priveşte continuitatea, Cernat identifică urme ale influenței avangardei româneşti până şi în literatura anilor 1980 sau în cea contemporană – aflăm, de pildă, că „direcțiile fracturalismului şi douămiismului“ s-au regăsit în poemele lui Geo Bogza (p. 149). Notele biografice, sublinierea relațiilor personal-artistice sau „spirituale“ între membrii „generației tinere“ întregesc tabloul comparativ.

Coordonatele evenimențiale sunt şi ele parte a configurației portretului „generației“ artistice interbelice. Paul Cernat pune în relație opțiunile estetice ale „avangardişilor“ şi contextul socio-politic românesc. Sunt descrise: atitudinea politică care transpare din textele poetice, prozopoematice sau din romanele autorilor „avangardişti“; persecutarea acestora, cauzată fie de originea evreiască, fie de abordarea în operă a unor subiecte „incomode“; cazurile de abandonarea vechilor principii estetice şi adoptarea formulei realist-socialiste ş.a.

În mai multe rânduri, Cernat recomandă revizitarea scrierilor „avangardiştilor“, editarea lor, acolo unde nu s-a făcut încă, şi propune chiar teme de cercetare (de ex: cazul Naum, pp. 245 – 246). În acelaşi timp, recunoaşte eforturile întreprinse şi contribuțiile aduse de cercetătorii în domeniu – sunt menționați: Marta Petreu, Ion Pop, Mădălina Lascu, Doris Mironescu, Alexandru Sorin şi mulți alții.

Indubitabil, vastitatea materialului strâns în acest studiu este impresionantă. Însă, de multe ori, nu acesta, ci stilistica textului împiedică urmărirea cu atenție a raționamentelor autorului. Frazele lungi, numeroasele explicații puse între paranteze, enumerarea titlurilor de operă a avangardiştilor în corpul textului, îngreunează lectura. Şi dacă nu este, desigur, nimic greşit în a încerca să atragi publicul tânăr folosindu-te de „englezisme“, unele alegeri sunt, totuşi, de-a dreptul nefericite: „venită din nowhere“ (p. 245), „elementarizarea  basic“ (p. 148), „cei mai insoliți newcomers“ (p. 247). Dincolo de toate acestea, erudiția şi elocința se întâlnesc în destule pasaje revelatorii.

Studiu caleidoscopic şi critic în aceeaşi măsură, Vase comunicante… pune în lumină nu doar raporturile difuze dintre membrii  „tinerei generații“ interbelice, ci şi polivalența opțiunilor artistice şi politice ale avangardei româneşti interbelice.