DAN GULEA: GRAPH-FF-ITI SAU POETICA LUI ABĂLUȚĂ

Sub semnul lui Urmuz de multe ori s-a definit literatura română contemporană; și nu atât prin inventarierea unor tradiții și relații, mai mult sau mai puțin apocrife, așa cum o făcea primul exeget modern, Nicolae Balotă, în clasica sa mecanomonografie din 1970, ce ar fi putut coborî până la versurile în formă de topor din evmediul nostru mult prea corupt, ci, mai ales, prin explorările pe care un Traian T. Coșovei le făcea în poezia contemporană, cu mai multă sau mai puțină intuiție, în Hotel Urmuz (1998), culegerea sa de cronici de poezie sau, recent, prin onirografiile lui Măniuțiu din fatidicul Urmuz. 23 noiembrie 1923, publicat tocmai  în preajma marelui nostru Centenar din 2018, ori prin rescrierile lui Constantin Abăluță, poetul vizionar (literalmente: poetul-pictor) din Elicea lui Urmuz (întâmplări imaginare pe străzile din București). Roman graffiti, (ediție definitivă, București: eLiteratura, 2017, 252 p.).

Intrat recent în atenția actualității prin conferirea, urmată cu promptitudine de retragere, a premiului Eminescu 2019, numele lui Constantin Abăluță este totuși sinonim cu o artă poetică sofisticată; este și un motiv pentru atașarea poetului de jocurile intertextuale urmuziene, un atașament ce vine cel puțin din epoca Ewww-Errre (1972).

Subintitulat „roman-graffiti“, cu explicația „întâmplări imaginare pe străzile din București“, volumul lui Abăluță este al treilea dintr-o serie ce ar mai cuprinde, în opera unui autor care se reinventează morfem cu morfem, mai întâi Viața în 3 litere (2012), destine întrețesute din cele trei litere de pe numerele noastre de înmatriculare auto, pe care orice proprietar și le poate alege, apoi Femei răspântii imprevizibile (2015), denumit, în chip poietic, „roman-graffiti“, o reluare stilistică a ideilor din volumul precedent. Întrucât, așa cum simte nevoia să precizeze în câteva cuvinte-înainte din Elice…, „un roman-graffiti nu se explică, el se simte“, Abăluță creează o onomasiologie de uz propriu prin care înțelege o expresie etern-valabilă a literaturii – ștergere și rescriere, graffologie (poate fi salutat aici Chris Tănăsescu cu poemul său „graph“!), decernare și negare, edificare și restaurare: „Era odată un om / Cu-o elice-metronom / El ritmul și-l ținea / Când la pian cânta“, spune poemul ce închide acest breviar.

Epatând întotdeauna burghezul, ideile-elice ale lui Abăluță plăsmuiesc un București ce vine într-o violentă contradicție cu investigațiile unor colecții editoriale despre „galaxia București“ (paseism de extracție îndoielnică, neapărat interbelică, larg răspândit și la inteligentsia din alte orașe și orășele din vechiul sau chiar și mai vechiul regat) sau, generic, cu un pol urban nedefinit, dar românesc până în măduva oaselor. Pentru că, pe strada Galeș stă un clovn rămas fără serviciu, strada Alunelului „a fost cooptată în lanțul internațional al jocurilor de copii din evul mediu“, iar numele străzii Ecuatorului a fost înlocuit, într-un soi de palimpsest urban, de cel al Maimuțelor.

Lucrurile se complică atunci când Laurențiu M. Verde, de pe Aleea Capidava nr. 5, publică un articol în Foaia națiunii, la data de 3 decembrie 2013; iată o exegeză: „Acest detaliu (Pierdut elice. O declar nulă) este esențial pentru a înțelege cu adevărat spiritul avangardist întruchipat în umilul ajutor de grefier de casație D. Demetrescu-Buzău. Spirit avangardist înțeles cu un existențialism avant la lettre, greței sartriene luându-i locul româneasca nimicnicie (nimicul/  nulul/ nulitatea/ întoarcerea-la increat/ anularea-ființei“. O exegeză ce se autodegradează, parodiind unul dintre cele mai prolifice discursuri din critica și istoria literară de azi, cel al avangardei (istorice), căreia autorul Abăluță a fost adesea raliat, discurs asezonat cu suficiente date de inspirație naționalist-hermeneutică, așa cum sugerează heideggerian-em-ul citat. Articolul face zgomot, iar un nepot de-al lui Urmuz, de pe acum bătrânel, țârâie la ușa ziaristului să confirme faptele: se pare că Urmuz avea, într-adevăr, o elice.

Inventarul și tramele arhitectural-textuale ale lui Abăluță, pe care însuși autorul le pune, printre altele, sub semnul lui Mircea Horia Simionescu din Dicționar onomastic, alcătuiesc o lume polimorfă, caracterizată de abjecție și suavitate, de o agresivitate ușor de înțeles – în fond, prima caracteristică a unui graffiti, tramă ce mărturisește despre o traumă, desenul-text ce acoperă și cartierul rău-famat, și colțul familiar de stradelă, și ușa metroului, și orice champs-elysée. Din când în când, cu o frecvență sau cu o indolență mai mare (scriitura lui Abăluță a lăsat mereu loc și pentru o critică socială), un graffiti este șters, clădirea în cauză este redată spiritului burghez; sau un alt gang(ster)-style înglobează vechiul desen-graffiti și îl încadrează într-o nouă expresie – formă arhicunoscută de dominație.

Se adună astfel, unul peste altul, bastoane la second-hand, ștampila-semnătură a regelui Mihai, vocabularul din cele 17 cuvinte cunoscute la 17 ani, turnul de parașutism transformat în locuință personală, pești matusalemici și multe alte obiecte și personaje-obiect într-un alfabet (o nouă limbă!) cu miză existențială, ce anticipează sau pot relua oricând situații dintre cele mai diverse; de pildă, felul în care se poate face o substituție: „La marginea orașului există o stradă lungă cu garaje, magazii și depozite părăsite. O plăcuță ruginită ce abia se mai ține pe-un zid dărăpănat îi înștiințează pe rarii trecători că se găsesc pe Strada Ecuatorului. Dar toată plăcuța e mâzgălită cu spray și alături de ea, cu litere cât palma și cu un scris de analfabet, se află inscripția: str. Maimuțelor“.