CRISTIAN VASILE: INTELECTUALII ŞI SECURITATEA: ANII ’80

În curând se vor împlini 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est şi de la revoluția din decembrie 1989, iar în spațiul cultural autohton s-au înmulțit evenimentele menite să evoce sfârşitul sistemelor dictatoriale de tip sovietic. Câteva instituții (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Facultățile de Istorie şi Ştiințe Politice ale Universității din Bucureşti, CNSAS, Centre Régional Francophone de Recherches Avancées en Sciences Sociales ş.a.) au şi organizat sau vor organiza în curând manifestări ştiințifice gândite cu scopul de a reflecta, în registru academic, îndeosebi ultima perioadă a regimului Ceauşescu, mai ales în relație cu prăbuşirea socialismului de stat în întreaga regiune şi în spațiul sovietic. Inevitabil, au ieşit din nou la lumină inclusiv teme precum contribuția intelectualilor la susținerea sau la şubrezirea regimurilor comuniste, relevanța sau lipsa de importanță a disidenței etc. În urmă cu câțiva ani, a apărut un volum care atât prin studiul său introductiv, cât şi prin documentele reproduse (cele mai multe inedite) aducea în atenție tema complicităților din câmpul intelectual în ultimul deceniu de regim comunist – vezi Securitatea şi intelectualii în România anilor ’80, ediție îngrijită, selecția documentelor şi studiu introductiv de Liviu Țăranu, Editura Cetatea de Scaun: Târgovişte, 2013, 193 p. Cartea a fost pe nedrept neglijată şi, inclusiv din acest motiv, îmi permit să revin asupra ei.

Liviu Țăranu este deja un nume consacrat în rândul istoricilor care se ocupă de studierea istoriei contemporane autohtone, mai ales prin lucrările sale de istorie politică şi economică privitoare cu precădere la perioada comunistă. Studiul său introductiv (pp. 7-42) înfățişează contextul istoric autohton, prezintă pe scurt corpusul documentar şi se apleacă îndeosebi asupra a două „studii de caz“ (Herta Muller şi Florin Constantiniu, scriitoarea germană originară din România, premiată cu Nobelul pentru literatură şi reputatul istoric, aflat un timp în atenția mediatică inclusiv datorită unor dezvăluiri ale unor colegi de breaslă – Şerban Rădulescu-Zoner, Securitatea în Institutul de Istorie „N. Iorga“. Studiu de caz, Bucureşti, 2008).

Cele 67 de documente reproduse de editor acoperă perioada 1980-1989 şi cuprind informații importante despre diverse categorii de intelectuali – scriitori precum Sorin Titel, Ion Caraion, Adrian Păunescu, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Octavian Paler; istorici (Răzvan Theodorescu, Pompiliu Teodor, Vlad Georgescu, Dinu C. Giurescu, Vasile Puşcaş); artişti plastici (Corneliu Baba, Ion Vlasiu); filosofi (Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Gáll Ernö), dar şi cercetători străini specializați în ştiințe socio-umane veniți în spațiul românesc înainte de decembrie 1989 (Sam/Sammy Beck, Dennis Deletant, Katherine Verdery, Stephen Fischer-Galati, Keith Hitchins, Larry Watts, Stephen Lewis Sampson). Nu lipsesc compozitorii, muzicologii, cineaştii, ziariştii, astfel încât se poate spune că mai toate domeniile cultural-artistice sunt în general reprezentate în carte prin redarea integrală a unor documente provenind, fără excepție, din arhivele fostei Securități, materiale păstrate în prezent la cnsas şi unde au ajuns, în principal, ca urmare a „revoluției arhivistice“ de după 2005-2006. Volumul surprinde şi momente ideologice sau detalii semnificative despre instituții cultural-politice ale deceniului al nouălea: Consfătuirea de lucru de la Mangalia (din august 1983), congresele culturii socialiste şi ale educației politice (mai ales cel din anul 1987), Cenaclul „Flacăra“ al tineretului revoluționar animat de Adrian Păunescu, modul în care a fost marcat în anul 1989 centenarul împlinit de la moartea lui Mihai Eminescu etc.

Felul cum este tratată biografia intelectuală şi politică a istoricului Florin Constantiniu ar putea ridica unele obiecții, mai ales dacă judecăm după modul în care sunt folosite sursele istorice, precum şi lucrările memorialistice privitoare la marele istoric. Impresia este că sunt neglijate unele izvoare esențiale puse în circulație de Şerban Rădulescu-Zoner (prin deja amintita lucrare), Apostol Stan (De veghe la scrierea istoriei. Securitatea, Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2012) ş.a.. Problema identității sursei „Chris“ nici nu este menționată de editor, deşi în jurul său s-au purtat polemici aprinse în cadru public, avându-i ca protagonişti în principal pe istoricii Florin Constantiniu şi Şerban Rădulescu-Zoner. Astfel de controverse l-au şi determinat pe Florin Constantiniu să ia decizia de a-şi studia în arhiva cnsas propriul dosar de securitate şi de a-şi exprima intenția de a publica un volum memorialistic care să reflecte punctul său de vedere în chestiune (vezi Mirela Corlățean, „Demascare cu public la Academie…“, în Cotidianul, 17 aprilie 2008).

Disidența românească şi opoziția deschisă față de regimul comunist au fost foarte fragile, numărul celor care şi-au asumat în țară critica împotriva sistemului dictatorial fiind extrem de redus, realitate menționată şi de editor în studiul său introductiv (p. 13). Totuşi, pe urmele unor istorici literari, poate pentru a contrabalansa această imagine, Liviu Țăranu introduce o nouă categorie, cea reprezentată de intelectualii disidenți care au luat calea exilului în anii 1980. Editorul preia o statistică ce cuprinde nu mai puțin de 54 de cazuri (p. 13, nota 24); însă dintre aceste 54 de personalități ale vieții intelectual-artistice doar 4-5 şi-au exprimat poziții critice față de regimul comunist cât timp erau în țară: Victor Frunză, Ion Negoițescu, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici. Poate această delimitare s-ar fi cuvenit menționată în volum. Între timp, au apărut lucrări consacrate disidenței româneşti – îndeosebi cele semnate de Cristina Petrescu (From Robin Hood to Don Quixote. Resistance and Dissent in Communist Romania) şi Ana Maria Cătănuş (Vocile libertății. Forme de disidență în România anilor 1970 şi 1980) – care încearcă să aducă mai multe clarificări conceptuale prin utilizarea intensivă a literaturii secundare şi, respectiv, a documentelor de arhivă. În plus, există mai multe sugestii de lectură – venite de la cercetători în ştiințe socio-umane, nu de la memorialişti – care identifică aşa-numita „rezistența prin cultură“ mai degrabă cu un „exil interior“, folosind şi dezvoltând o sintagmă propusă de Virgil Nemoianu.

Pe de altă parte, cartea reflectă sau sugerează şi situații deja semnalate sau anticipate în istoriografie după 1989: cazuri de intelectuali sau artişti care şi-au manifestat totuşi critica față de regimul comunist („comentarii/observații necorespunzătoare“ ş.a.), chiar în cadru public, dar care nu au ajuns la timp în atenția mass-media occidentale (în special Radio Europa Liberă) şi, prin urmare, nu au fost popularizate pe măsură. Acest fenomen vine cumva să confirme ipotezele mai multor istorici ai comunismului şi specialişti în ştiințe politice care sugerau că disidența românească, la fel ca şi cea din Europa centrală şi de est, a fost în bună parte o întreprindere transnațională, un fenomen care a depins foarte mult, de fapt în mod esențial, de sprijinul occidental. Odată obținut, acest suport mediatic venit din Vest (din partea presei scrise, audio-vizuale, a diplomaților etc.) oferea o mai bună imunitate acelui intelectual care alegea calea criticii deschise față de sistemul dictatorial.

Liviu Țăranu a reuşit să adune într-o formă concentrată un corpus documentar destul de relevant şi care ajută în mod semnificativ cercetarea istorică a ultimului deceniu comunist. Referințele bibliografice şi arhivistice au servit şi altor colegi de breaslă, iar, între timp, arhiva cnsas s-a mai îmbogățit cu noi izvoare istorice. Anul 1989 şi revoluția din decembrie pot fi astăzi mai bine documentate.