POEME DE MAGDA CÂRNECI

 

O, mamă

 

O, mamă, dulce amară ubicuă mamă,

din cerul tău uterin cum mă pândești

când alunec, cad în jos pe străzi de asfalt, pe covoare

gorgonă, meduză, mă priveşti din crepuscul, rece şi fix

cu o față enormă şi roşie.

 

Eram în grădină între gândaci şi termite

printre fire de praf aurii şi bacterii între

lapte şi miere convorbeam cu vibrații

ai venit atunci tu pachiderm cald şi moale umbră înaltă

până la stele ai umplut de vuiet grădina

te-ai oprit în dreptul lungimii mele de undă

să-ți saturi pântecul să-ți umpli panerul

gorgonă, să-ți dezgoleşti sânii mi-ai surâs feeric şi dulce

m-ai cules m-ai mâncat sădindu-mă-n tine

în coşulețul tău moale în noroiul fierbinte

sarcofag înverzit grotă sacră moarte caldă şi roşie.

 

De ce-ai venit? de ce m-ai luat din grădină?

de ce mi-ai arătat alte surioare, femei, oglinzi, oglinjoare?

de ce m-ai alungat în afara acelei perfecțiuni

în care zăceam ca o picătură de rouă transparentă

pe o față verde de frunză?

Am văzut atunci un tunel cenuşiu şi îngust

ca o venă lungă pînă la stele

prin care ceva înaripat îmi părăsea creştetul

ridicându-se trist şi lent către negură

şi un frig cosmic fulgerător năvălind

făcîndu-mă să cad să alunec

ca o piatră, o larvă, un sâmbure

în jos, pe străzi, pe asfalt, pe covoare

 

O, mamă, gorgonă, meduză, dulce amară,

din cerul tău sepulcral mă pândești,

apă neagră de mare, coșuleț de răchită în care odată am căzut:

de ce nu pleci? de ce mai întârzii prin casă?

Femeie străină, pungă de hârtie goală, uscată,

îmi răsari din oglinzi, mă aștepți în ultima cameră

acolo unde intru să caut cutremurată

uşa înspre Grădină.

(2000)

 

 

Lamento pentru Mamă

Emiliei C.

 

I.

Nu, asta nu ți se poate întâmpla tocmai ție

femeie dulce amară  zeiță teribilă

tu nu vei trece prin tunelul de pâslă întunecată

nu vei fi aspirată de Cercul de Foc uriaș de pe zare

tu vei fi iertată, tu nu vei putrezi

 

Dulapurile-s pline de haine, sertarele gem de gablonzuri

cutiile de medicamente golite, lenjeria uzată

rămân stupefiate, în așteptare

 

Mobila, ustensilele de bucătărie, rujul, rimelul

stau suspendate într-o clipă lungă, blocată

vibrează tăcut, încearcă să te convoace

Ale cui vor rămâne râsul și cochetăriile mărunte,

rochiile înflorate și copiii din fotografii?

 

O unduire transparentă trece prin oglindă și geamuri

răscolește praful ușor, ridică în aer o pană

 

Apoi un vid răcoros umple spațiul

un sorb în mijlocul casei comunică nemilos cu abisul

 

Nu, asta nu mi se poate întâmpla tocmai mie

să pleci dintr-odată, zeiță a lumii mele, amară și dulce

să te zăresc crucificată pe Cercul de Foc uriaș de pe zare

să mă lași singură înaintea tunelului rece, întunecat.

 

 

II.

Nu ți-am pus toate întrebările

acele chisturi dureroase în memoria ta împietrită

îmbâcsită de prea mult trăit, prea multă experiență

 

Nu mi-ai povestit toate iubirile tale

tu, prea pudică pentru foamea mea de intimitate

prea misterioasă pentru dorința mea nesățioasă

de a fi asemenea ție

 

Nu mi-ai povestit toate urile tale, nefericirile tale,

tu, atât de obișnuită cu suferința încât îți făcuseși

din ea un fel de opacă noblețe

 

Și atât de puțin mi-ai arătat din grădina paradisiacă în care

odată demult ai intrat și n-ai mai fi vrut să te-ntorci.

Mi-ai ascuns până și extazele tale.

 

Nu m-ai lăsat să-ți văd decât coaja de zee, frumusețea exterioară,

și apoi ridurile, pete de pe mâini, decăderea.

Ah, tu nu erai eternă. Tu nu erai infinită.

Ah, zeiță, cât de puțin te-am știut.

 

 

III.

Ți-ai ascuns sacrificiul tăcut pentru toți

cu demnitatea unei sclave regale

dintr-o tragedie antică jucată iar și iar de milenii

Ne-ai înlănțuit pe toți în mica ta împărăție

de apartament, între dormitor și bucătărie

unde ne-ai spălat, ne-ai hrănit, ne-ai culcat

cu înverșunarea unui războinic fanatic

în marea bătălie a creșterii, educației

Umplându-ne instinctul și simțurile și memoria

cu prezența ta imperativă, copleșitoare, tu zeiță domestică

oficiind ritualul nemilos al transmiterii vieții

în oceanul degringoladei universale

 

Până când nu a mai fost timp pentru nicio întrebare.

 

 

IV.

Te-am văzut la geamul unui vagon de tren ruginit care te ducea la un lagăr de muncă. Dintr-o mulțime de mame îndurerate, întindeai brațele către mine, strigai, plângeai, mă rugai să te scot de acolo. Să te salvez. Era atâta suferință pe fața ta încât am crezut c-o să-mi crape inima de durere. Am țipat. M-am trezit.

 

O iubire oceanică m-a copleșit. O iubire oceanică. O iubire oceanică.

 

V.

Să te iert pentru toate asprimile / să mă ierți pentru toate prostiile.

Să te iert pentru neînțelegere / să mă ierți pentru nesăturată iubire.

Să te iert pentru slăbiciuni / să mă ierți pentru toate greșelile.

Să te iert pentru viața ta chinuită, supusă / să mă ierți

pentru revolta mea neîmpăcată.

 

Să mă iert pentru furie.

 

 

VI.

Acum vei avea timp pentru tot, pentru toate

dar nu-ți va folosi la nimic.

 

Acum vei putea revedea sutele de fotografii de familie

dar mareea lor colorată nu-ți va încălzi inima.

 

Acum vei putea citi toate cărțile

dar spațiul bibliotecii nu te va mai cuprinde.

 

Acum vei avea timp să bântui liberă internetul

dar niciun program nu te va mai hipnotiza.

 

Acum vei putea călători ca gândul împrejurul planetei

dar nicio dimensiune terestră nu mai înseamnă ceva pentru tine.

 

Acum vei putea învăța să iubești lumea până la capăt

dar acum doar universul te primește

 

Zeiță dulce amară, acum ești pură enigmă.

 

 

VII.

După tine, începe și pentru mine apusul, acea

tăietură sângerie pe cer care pulsează ca o inimă cosmică

umbra ei înaltă începe să se încline lent peste umbra mea

văd fluturarea ei înalt boreală.

 

Cândva voi fi din nou aproape de tine, zeiță fatală, teribilă.

Când voi accepta această durere și transformare.

La capătul tunelului de pâslă întunecat.

În strălucirea Cercului de Foc de pe zare.

Vom fi în sfârșit Una

în eterna cascadă a vieții.

 

 

VII.

Poate moartea nu e decât

un fel de dragoste   mult prea intensă

o îmbrățișare cosmică  a  eurilor noastre mărunte

brusc eliberate de margini

forma trupurilor noastre golite    iarăși căzând

într-o memorie uitată    a formelor

materia lor absorbindu-se frenetic     în punct

 

numai umbra noastră   plutind liberă  sus  în cerul fără de limită

 

şi patul e gol   așternuturile imaculate

şi acolo sus   în eter   începe

marea cea mare    fără sfârșit    marea nețărmurită

albastrurile ei sunt orbitoare

apele ei sunt   înalt verticale

şi nimic nu ne mai poate opri

 

trupul    care nu a existat deplin   niciodată

iată    există   există   e

această     p r e z e n ț ă      mai

strălucitoare     ca fulgerul

mai dezmărginită  ca          moartea.

(2019)