DAN GULEA: DE-A LUNGUL EUROPEI, DE-A LATUL AMERICII
Deși există o importantă literatură a diasporei, cu temele ei filosofice și mai ales politice, dezvoltate în cea de-a doua jumătate a secolului xx, puține sunt spuse și scrise dinspre fenomenul actual al exilului; și atunci când se întâmplă, firește, nu este exilul o temă în sine, cât formarea individuală. Acesta este și cazul a două experiențe diferite – dar complementare: Bogdan Suceavă, în Avalon. Secretele emigranților fericiți (Iași: Polirom, 2018) și Daniel D. Marin, în decupajul de jurnal din România sunt doar eu (Pitești: Paralela 45, 2018).
Avalon, în subtitlul ironic despre „emigranți fericiți“, spune o poveste despre lumea universitară altfel decât o fac clasicii genului, de la care se revendică, de pildă, și un Radu Jorgensen, din Exit 45, matematician român stabilit în America, autor de romane – așa cum este și Bogdan Suceavă. Este, în primul rând, povestea eternă a emigrantului român, plecat „în căutarea autenticității“, fie ea economică, socială sau academică. Aici, un tânăr matematician se descoperă pe sine: pleacă din România peste Ocean.
Bogdan Suceavă își drapează experiența personală într-o intrigă oarecare: personajul-narator este fiul unui fost general de miliție (ridicat prin merite reale la această demnitate), fiu obligat să fugă dintr-o țară condusă de foști și actuali, cunoscându-i așadar pe cei din sferele înalte ale puterii. Persecuția politică este translată (acoperă) o experiență de tip formativ, după cum declară: „Cunosc şi cărțile de eseuri ale unor giganți ca Hardy sau Poincaré. N-aş vrea să se înțeleagă cumva că povestea prezentată aici ar fi din această categorie. Nu mi-am propus niciodată să fiu un astfel de matematician. Niciodată nu am avut perspective de linia întâi. Nu sunt un matematician important, ci un scriitor care redă o experiență personală. Pentru unii scriitori, experiența fundamentală a fost participarea în bătălii sau în revoluții. Pentru mine însă, experiența mea a fost de o altă natură, formativă, academică, profund culturală.“ (p. 107)
Imaginându-și că știe tot, personajul principal intră în Țara Făgăduinței, începând o confruntare cu un alt mediu universitar, cu o altă cultură, cu alte așteptări – cu o altă natură; astfel, sunt memorabile scenele în care o tornadă traversează campusul – un campus prin care se circulă cu mașina, sau cea în care un roi de albine sălbatice își fac cuib într-o mașină ce a stat peste vară în garaj iar acum tânărul doctorand o închiriază.
Înainte de a povesti o aventură (obținerea unui doctorat în matematici în State), Bogdan Suceavă oferă un model formativ, de model clasic: ordinea minții este cea care dictează comportamentul omului; este unul dintre cele „câteva lucruri învățate de la Bang-Yen Chen“ – profesorul coordonator al personajului nostru: „când citim o lucrare de matematică, vedem ordinea din mintea unui om. E bine să reflectăm mult asupra ordinii din lucrările noastre, pentru că oamenii vor vedea ce am produs şi ne vor judeca după asta.“
Cartea lui Suceavă este una profund polemică – în primul rând la adresa unui sistem de învățământ, evaluat în fiecare pas pe care autorul îl face în Lumea Nouă; „aşteptam de la interacțiunea cu autorul [Fundamentelor geometriei diferențiale] ceva ce nu am găsit la Bucureşti: inteligență, profunzime, onestitate intelectuală, onorabilitate, strălucire a inventivității.“ Excesiv de sever față de lumea românească (și ea fiind una formativă, în cele din urmă), Bogdan Suceavă scrie un testimoniu așteptat de multă vreme de toată lumea care știa că în spatele autorului romanelor Venea din timpul diez (2004) sau Miruna, o poveste (2007)se află matematicianul Bogdan Suceavă; acum, acesta își spune propria poveste, problematizând permanent o chestiune fundamentală pentru societatea noastră – școala, felul în care se studiază și în care oamenii se raportează la acest univers. Răspunsul lui Suceavă (dincolo de comparațiile intrinseci ce pot fi făcute) este unul ambiguu: și dragoste, și ură, și atracție și respingere, dezvăluind o reacție postmodernă față de „obiectul“ său.
Același tip de atitudine se întâlnește și la Daniel D. Marin, care consideră Bucureștiul „civilizația“, centrul la care se raportează în peregrinările sale; spre deosebire de Bogdan Suceavă, Daniel D. Marin are un anumit frison al poetului, care s-ar traduce prin trăirea clipei; poetul nu face planuri, așa cum face prozatorul. Poetul ține un jurnal „de-a lungul lumii“, este un etern abonat al lumii goliardice, boeme, traversată de mari teme, pe care autorul nu le dezvăluie decât oblic, descriind „America în 36 de zile“ și ținând un „Mic jurnal de pe insula mea“ – Sardinia. Una dintre aceste teme: banii pentru mama, pentru tratamentele ei. Este o lume descoperită de-a lungul unor situații academice ce îl transpun pe Daniel D. Marin on the road: „Prima oară am vrut să rămân în America, după ce am fost la o conferință 6 zile și mi-am prelungit vizita cu 30 de zile. A doua oară era să rămân la Pavia, pentru că nu mă puteam despărți de oraș. Acum sunt în Sardegna, după ce am aplicat la o bursă în cel mai izolat loc în care puteam aplica. Am primit bursa pentru 5 luni, apoi am cerut să mi se prelungească cu 5 luni și mi s-a prelungit.“
Astfel, eul se mulțumește să observe, să analizeze, să enumere, să se gândească, să se emoționeze: „Colegii mei nu știu cum sunt eu la petreceri. Trăiesc fiecare moment, dar îl trăiesc prin ceilalți. Eu nu mă exteriorizez nici când mă simt bine. Sau mai ales atunci. Nimeni nu poate să-și dea seama. Și atunci toți cred că, de fapt, nu mă simt bine.“
Imagini din lumea literară românească din jurnalul acesta al singurătății absolute transpar aleatoriu, invocând aici un Goma, dincolo pe Gabriela Melinescu – în capitole de tipul „Unde sunt când nu sunt pe insula mea?“; tipul de autor pe care îl ilustrează Marin este unul vagant, încercând să își găsească un loc (sau doar să cerceteze). Astfel, el e tributar concursurilor de literatură din lumea on line, audiază conferințe în cele mai diferite domenii doar pentru că asigură transport și cazare, vorbește cu prieteni din cele patru zări (europene), își amintește și reamintește chipuri și situații din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, fundal pe care apare Ofelia, poeta în jurul căreia se țes drumurile autorului.
Cu experiențe diferite, dar cel mai adesea autentice, Suceavă și Marin oferă și două imagini ale țării din care au plecat, la care revin, pe care, în fond, o descriu, chiar și atunci când vorbesc despre realități îndepărtate sau exotice, conturându-și astfel un autoportret semnificativ pentru viitorul cercetător al migrației românești de la începutul secolului xxi.