Țigări umede este volumul de proză scurtă apărut anul trecut la editura clujeană Limes și cu care Daniel Moșoiu revine în actualitatea literară editorială. Din volumul său de poezie, Poeme din mers, extrem de bine primit de critica literară și de public, își trage seva, pe alocuri poetică, volumul de față. „Sînt în Clujul ăsta o groază de poeți/cei mai mulți pe metru pătrat/cam un poet la suta de locuitori/pe cei mai tineri îi vezi la arizona/fiecare la cîte o masă sau toți la una/pe cei mai bătrîni nu-i prea vezi/dar le simți greutatea în spate/sînt mulți dom’le/ abia ai loc să respiri de ei/aiuriți cum sînt şi maşinilor le e frică să-i calce/de altfel, dacă n-ar fi ei s-ar închide bodegile/şi cafenelele ei sînt sarea şi piperul oraşului/şi mor greu al naibii de greu/cîte unul la zece ani/de aia trăiesc şi eu aici înghesuit/între cei o sută de oameni care-mi revin/în mod echitabil şi care/habar nu au de poezie“ (Statistică).
Aceasta e atmosfera celor zece texte prozastice pe care autorul le-a revăzut vreme de 20 de ani, între reportajele, interviurile și alte emisiuni radiofonice cu care și-a bucurat deopotrivă ascultătorii și interlocutorii din lumea culturală și nu numai. Prozele lui Daniel Moșoiu sunt decupaje din jurul anului-bornă 1989, din cotidianul anilor gri ’80, din miezul Revoluției și din primii ani postdecembriști. Întâmplări aparent banale sunt vitalizate, atmosfera este reconstituită, personajele verosimile, încât simți că se petrece un salt în timp parcurgând cartea. Din cuvinte și amintiri autorul reconstituie narativ o lume ușor naivă, populată de un scriitor, de soldați, chelnerițe, funcționari, măturătoare de stradă, un profesor, un constructor pensionat. E lumea lui Fane Gurău, a Bubulinei, a ziaristului Demo, a satului Trestia, a unei plimbări prin Cluj în anii ’90, văzut cu gândul la Clujul vremurilor trecute. Personajele lui Daniel Moșoiu vor să afle ce e nefericirea, fumează Assos și Carpați, sunt prinse de Revoluție în mașină și ascultă primele transmisiuni libere la radio, fumează mult, mătură orașul, călătoresc. E și autorul acolo, în povestirea Ești o femeie frumoasă, la gară, apoi în tren, citind o carte și observând cu ochi exersat lumea din jur, oamenii, orașul. Totul se face materie vie și își găsește locul potrivit. Poetul și jurnalistul se simt în descrierile ce abundă în detalii, în ușurința cu care surprinde psihologia personajelor. Aproape niciodată replicile, uneori grosiere, dar extrem de verosimile, nu sunt gratuite, ele completând prin mentalitatea ghicită în subsidiar, portrete fizice extrem de plastice și de amănunțit conturate. „Și chiar atunci, privind lung înspre capătul străzii de unde trebuia să apară tramvaiul, i-am văzut iarăși.
Nu-mi venea să cred. Trecuseră strada și, cu un mers poticnit, bărbatul potrivindu-și ritmul după pașii șchiopi, întrerupți ai femeii, se pierdeau încet-încet, ținându-se de mână, pe trotuarul pustiu. M-am gândit o clipă să-i urmăresc, dar imediat apoi mi-am spus că ceea ce trebuia să văd, ceea ce mi-a fost îngăduit să văd, am văzut. I-am mai privit câteva secunde, cât am mai apucat, de pe geamul tramvaiului, i-am urmărit cum se depărtau, ca două năluci, în lumina ștearsă a dimineții, micșorându-se, ca două umbre difuze, tremurătoare, din care, până la urmă, n-au mai rămas decât niște semne neclare, ca niște litere imprecise și tot mai mici“.
Cu talent incontestabil de povestaș, cu o bună frazare, cu ruperi de ritm, descrieri cuceritoare și dialoguri spumoase, Daniel Moșoiu exploatează literar cu valoare documentară câțiva ani dintr-o lume rural-urbană duioasă, cu oameni simpli și cu țigări mereu umede.