IULIAN BOLDEA: MEMORIA CA ADEVĂR AL FIINȚEI

Fontana di Trevi (Iași: Polirom, 2018) face parte din ansamblul unei trilogii romaneşti a Gabrielei Adameşteanu, alături de Drumul egal al fiecărei zile(1975) şi de Provizorat(2010). Dacă în primul roman al trilogiei, Letiția, personajul principal, se străduia să evadeze din lumea părinților, pentru a-şi regăsi propria identitate, al doilea roman, Provizorat, e un roman al tinereții, al adulterului, al tribulațiilor eroinei în spațiul alienant comunist, pentru ca Fontana di Trevi să se constituie într-un roman al concilierii cu trecutul, un trecut recapitulat minuțios şi neconcesiv, din perspectiva unui prezent dominat de luciditate şi nostalgie. Desigur, percepțiile asupra trecutului sunt fragmentare, disparate, au un halou afectiv neaşteptat asupra personajelor, fragmentele de timp fiind pulverizate de adevărurile subiective ale protagoniştilor, ale celor care rememorează, în ipostazele celorlalți, fie statutul vulnerabil de victimă, fie acela abominabil de torționar, după capricii şi umori anamnetice.

Plecată din România cu mult înainte de căderea comunismului, împăcată, mai degrabă convențional, cu soțul ei, Petru Arcan, Letiția se întoarce de mai multe ori la București, în casa unei prietene, Sultana Morar, pentru a descurca ițele unei moşteniri și pentru a încerca să-şi făurească un destin de scriitoare. Lumea tranziției de la comunism la postcomunism e o lume în care fiecare trăieşte cu adevărul său despre comunism, închizându-se autarhic, ca într-o monadă, în lumea prejudecăților şi a ticurilor sale, astfel încât trecutul are multiple fețe, imagini şi forme, e asemenea unui caleidoscop în care se regăsesc o multitudine de adevăruri, de imagini ale lumii trecute, ale comunismului, ale oamenilor ce au trecut prin acea epocă. Binele şi răul, ca instanțe morale fundamentale, au forme şi accepțiuni diferite, revelându-se din multiple unghiuri şi perspective ontologice şi gnoseologice, provocând traume, vulnerabilități, alienări.

Luciditatea cu care Gabriela Adameşteanu percepe tabloul unei lumi şi al unei istorii labirintice este cea care conferă romanului Fontana di Trevi aura demitizantă, rostul de a destrăma iluzii, prejudecăți şi constrângeri ideologice. Prin romanul său, scriitoarea ne oferă şi o lecție de morală practică în privința unui adevăr care nu este unic, nu este imuabil, ci, dimpotrivă e fructul unei negocieri a conştiințelor ce îl percep din multiple unghiuri, sub imperiul unor doctrine, sau, pur şi simplu, prin lentilele unor beneficii personale. Opțiunile personajelor nu mai sunt, parcă, dictate de libertatea interioară, ci de mecanismele Istoriei şi ale timpului, care, prin exigențele lor, impun un cadru de referință al opțiunilor, fie şi a celor considerate necesare. Lumea tranziției, a postcomunismului este, aşadar, fragmentată, fărâmițată, cu interese meschine, înguste, cu privilegiați şi cu victime ale improvizațiilor economice, sociale şi politice. Resentimente, consolări, provizorat, iluziile unui adevăr relativizat, căutarea unor soluții şi abandonarea traiectoriilor utopice – toate aceste imagini ale postcomunismului românesc sunt redate cu pregnanță şi vervă narativă de Gabriela Adameşteanu.

Aceleaşi personaje populează spațiul narațiunii, având în centru destinul Letiției, cu meandrele lui existențiale, etice şi anamnetice. Întâmplările, gesturile şi acțiunile sunt coagulate în jurul temelor predilecte: jocul prezent/ trecut, reflexele anamnetice ale eului, irizările problematice ale relației dintre vină şi răscumpărare morală etc. Tema memoriei este cea care impregnează cu substanța ei simbolică structura întregii narațiuni. Letiția trăieşte cu nostalgia patriei părăsite, cariera sa din Franța, chiar dacă îi oferă confort şi siguranță, nu îi poate garanta liniştea interioară, astfel încât se întoarce frecvent în România, trăind cu certitudinea că numai în spațiul natal îşi poate reface ființa identitară profundă. Încărcătura etică a romanului este de necontestat, pentru că din chiar structura personajelor, din evenimentele narative sau din ambianța edificiului epic este refăcută, dincolo de evidenta amprentă anamnetică, anvergura jocului cu trecutul, a concilierii prezentului cu trecutul, a rupturilor şi regăsirilor celor două instanțe temporale din care se alcătuieşte arhitectura ființei. Multe dintre personaje aparțin trecutului (Harry Fischer, Claudiu Morar, Caius Branea, Rafael Branea, Traian Branea), în timp ce prezentul e reprezentat de eroi aproape anonimi, lipsiți de anvergură (Juniorul, Alina Izvoranu, Tincuța). Întrebările, dilemele pe care le trăieşte Letiția se referă la statutul şi la apartenența ei, un destin ce oscilează între spațiul natal şi spațiul de adopție. E un permanent glissando aici, o succesiune de mişcări de înaintare şi de recul, de căutări şi de regăsiri, e o asamblare, din fragmente de timp, a unor halouri existențiale din care se refac articulațiile unui destin.

Revenirile Letiției în România semnifică tot atâtea tentative de refacere a legăturilor cu trecutul, prin intermediul meandrelor unei memorii capricioase. Personajului i se pare, chiar, la un moment dat, că existența i se desfăşoară între lumi, între două realități, spațiale şi temporale, diferite, având chiar  sentimentul, nelipsit de sorți de adevăr, că, până la urmă, nu trăieşte cu adevărat în nici-una dintre ele. De aceea, simbolul evadării, al plecării, al abandonului unui trecut alienant este sugerat chiar în titlul romanului, Fontana di Trevi, cu aluzia la aruncarea bănuțului ca promisiune a întoarcerii („Plecarea de acasă; bănuțul aruncat în Fontana di Trevi“). Căci întoarcerea este, de fapt, garanția regăsirii intimității ființei, a adevărului esențial conservat în adâncul conştiinței noastre, în timp ce ruptura totală, abandonul definitiv, radical nu semnifică altceva decât dispariție, destrămare, neant, pierdere a instinctului de orientare în labirintul mundan. În structura de tip palimpsest a romanului, o pondere însemnată o are rememorarea episodului avortului, petrecut în împrejurări dramatice, după adulterul cu Sorin, soțul fiind plecat în străinătate, astfel încât singura soluție pe care o întrevede eroina este aceea de a scăpa de copilul nedorit, prin intermediul serviciilor unei asistente medicale. Gabriela Adameşteanu reconstituie cu minuție, simț al autenticului şi al dramatismului, atmosfera infernală a epocii, sentimentul de vinovăție al Letiției, traumele acesteia, spaima pe care o îndură într-un mediu al terorii şi suspiciunii continue. Ambianța sordidă a spitalului, oroarea, lipsa de empatie față de suferința celuilalt, toate acestea sunt notate într-o expresie neutră, albă,  scriitură emblematică aptă să redea indiferența suverană din acea epocă a dezumanizării şi alienării: „Două studente, venite cu numai o zi înaintea mea, nimeriseră în garda unor doctori disciplinați, care au aplicat Decretul și au anunțat Procuratura pentru avort provocat. Fiindcă n-au vrut să spună cum și-au declanșat hemoragia, corpurile lor au zăcut la morgă pînă cînd au fost anchetate rudele venite să le ia pentru înmormîntare“. Concilierea cu o epocă iremediabil revolută, în care ideea de intimitate era denunțată şi abolită, pare să fie imposibilă. Cu toate acestea, Letiția pare mereu să fie atrasă de trecut, fascinată de nevoia regăsirii spațiului natal, printr-o acceptare a traumei, a rupturii şi a ororilor care au impregnat trecutul cu o culoare dantescă.

Cartea Gabrielei Adameşteanu este, cum s-a mai spus, o carte despre memorie, despre exil, despre împăcarea cu trecutul propriei ființe şi despre regăsirea identității proprii, prin întoarcerile succesive acasă. Iar Letiția, personajul emblematic al romanului şi al trilogiei, convinge prin forța rememorărilor, prin capacitatea de a discerne adevărul de minciună, prin fermitatea opțiunilor şi dorința de a determina, prin întoarcerea spre sine, o limpezire a propriei voci şi a propriei conştiințe.