MIRCIA DUMITRESCU

Radu Constantinescu: Stimate Mircia Dumitrescu, ne aflăm în atelierul tău recent amenajat. Mă uit împrejurul nostru şi văd lucrări uriaşe de grafică acoperind pereţii, stative pentru tablouri, rame, câteva din celebrele Caiete despre care aş vrea să discutăm mai pe larg, mici statuete din ipsos, tuburi de culori, mă rog, întreg instrumentarul unui artist care îi vrăjeşte pe profani, mai puţin proverbiala dezordine care domneşte, de obicei, în asemenea spaţii de creaţie. Suntem într-un atelier sau într-un laborator?

 

Mircia Dumitrescu: Mai înainte de orice, aş vrea să mulţumesc Revistei Apostrof pentru cel de al doilea interviu pe care-l publică, să mulţumesc, deasemenea, Doamnei Marta Petreu pentru cuvintele de drag scrise pe cartea domniei sale dedicate mie, şi ţie, Radu Constantinescu, pentru că m-ai onorat cu prezenţa la lansarea cărţii bibliofile ce omagiază calvarul prizonierilor români din Alsacia şi Lorena în timpul Primului Război Mondial. Publicarea acestui volum nu ar fi fost posibilă fără contribuţia cercetătorilor francezi Jean Nouzille, cel care a scris despre mormântul bunicului meu, Ion Dospina, înmormântat în Cimitirul Eroilor Români de la Soulzmatt şi Jean-Yves Conrad, care a reuşit să obţină o copie după certificatul său de deces. Tuturor acestora, cei mai mulţi soldaţi necunoscuţi, le-am dedicat, în anul în care am sărbătorit Centenarul Marii Uniri, un volum-recviem donat marilor Biblioteci din România pentru veşnica amintire a celor care nu s-au mai întors în ţară.

Revenind la întrebarea ta, mă bucur, din motive sentimentale, că ai constatat cât de ordonat îmi este atelierul. Aş dori ca Mama să mă vadă acum. Am chinuit-o cu mulţi ani în urmă, atunci când nu aveam atelier şi lucram gravură în lemn în apartament. Aşchiile se prindeau de tălpi, împrăştiindu-se în toată casa, iar Mama se chinuia mereu să le strângă. Nu ştiu cum sunt alţi artişti, dar pe mine experienţa de creaţie m-a disciplinat. Nu plec din atelier, oricât de obosit aş fi, până nu fac curat, ca a doua zi să am totul pregătit pentru o nouă repriză de lucru.

R.C.: Eşti un artist polivalent. Aş putea vorbi cu îndreptăţire de o adevărată polifonie a creaţiei tale. Abordezi cu acelaşi neistovit har, care mă trimite cu gândul la personalităţi renascentiste, modalităţi plastice dintre cele mai diverse: sculptură, desen, ilustraţie, gravură în lemn şi metal. Care dintre ele crezi că te reprezintă cel mai bine?

 

M.D.: Dacă trăieşti, te apuci de multe lucruri pe care ai dori să le înţelegi! Formele de exprimare sunt transferări ale acestor trăiri existenţiale, mărturisind, visând că poţi comunica. Cât despre polivalenţa renascentistă, o iau ca pe o glumă şi încerc să-ţi răspund în aceeaşi tonalitate, amintindu-l pe Nichita Stănescu care, cu tonul său inconfundabil, serios-şugubăţ, stabilea timpul limitat al vieţuirii poetului ca şi al pictorului, care îşi găsesc formele de exprimare repede, pe când prozatorul (ca şi sculptorul) au nevoie de mai mult timp pentru a se… construi. Speriat, l-am întrebat: dar graficienii? S-a uitat lung la mine şi a replicat: „Şi tu ai nevoie de mult timp!“. Totuşi, ca să fiu sigur… am început  să fac şi sculptură!

Revenind la întrebare, nu pot spune că îl privilegiez pe grafician, dar desenul m-a ajutat să mă ordonez, iar această ordonare m-a condus la sculptură. Sculptura pentru mine este tot un desen. Un desen în spaţiu. De asta poate părea ciudată. Cât despre gravură, nu am o predilecţie pentru un anume gen. Modalităţile pe care le aplic le aleg în funcţie de ce vreau să exprim.

Gravurile sunt construite epic, în cicluri, temele sunt contrapunctice în alb şi negru, greu de urmărit pentru un neavizat, pe când sculptura şi pictura sunt mai clare ca intenţie şi comunicare în comparaţie cu gravura, pe care o gândesc ca o formă temporală, ea trebuie citită. Din punct de vedere tehnic, gravura se întoarce compoziţional pe dos, stânga devine dreapta. Iată de ce cred că este o artă dificilă şi subscriu la cele spuse de Roland Barthes: gravura este arta supremă. Iniţial, mi-a fost accesibilă gravura în lemn, acesta fiind ieftin şi lesne de cumpărat. Plăcile de metal erau mai greu de procurat…

Ca grafician, am avut la început un complex faţă de pictură. În expoziţii, grafica era subordonată imaginii picturale. Ca o reacţie la asemenea stări de fapt, am ajuns la gravura de mari dimensiuni. Prima dată, gravurile uriaşe, cu dimensiuni de 1,5 m – 2 m, au apărut la o expoziţie de la Dalles. Erau amplasate în centrul sălii şi au stârnit vii discuţii. Sigur că am avut probleme de imprimare pentru aceste formate, dar, în 1967, mi-am făcut o presă specială pentru gravură, de metal, la Uzinele din Roman. Am proiectat-o şi conceput-o special pentru a realiza gravurile în lemn. M-a costat 11.000 de lei, salariul meu de profesor pe aproape un an. Dar a meritat… De curând, fost inaugurat Atelierul de gravură al Bucureştilor Mircia Dumitrescu, în cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române. Dacă până acum eram în „subteran“, acum presele mele şi toate plăcile de gravură, sunt la suprafaţă, cu multă lumină şi ferestre mari.

Cât despre profesia mea, aceasta îmi apare ca o necesitate existenţială, trăiristă. Nu sar peste etape, revin, mă simt martorul acestui timp, al acestei lumi, nu doresc să mă înscriu într-un curent sau şcoală, să fiu luat de val, exist în aceste locuri, privesc cu aviditate către universalitate, dar identitatea aparţine acestui spaţiu, reprezentându-mă.

 

R.C.: Şi unde te-ai situa  pe plan artistic?

 

M.D.: Sunt în „ariergarda avangardei“ căci nu mă pot lipsi de experienţa trecutului, de valorile profesionale ale desenului, fiind circumspect la modelele de împrumut ce nu se sprijină pe grundul existenţial al lumii proprii. Poate ruptura dintre public şi artist este cauzată de faptul că privitorul de azi nu mai are timp şi înţelegere pentru experimentele formale (de multe ori nereuşite). În concluzie, la privitor trebuie să ajungă sinteze de înţelegere şi forme artistice suficient de bine şlefuite.

R.C.: Aş vrea să zăbovim puţin asupra sculpturii, zonă a creaţiei care, în ultimii ani, te-a impus şi ca un artist al spaţiului public. Poţi rememora drumul tău de la Femeile din 1969-1970, la Androginul din 1971, apoi la Minotaurii din 1983 şi 1984, Priveghiul din 1987 şi, acum, la Cina cea de taină – 2006, Iisus răstignit – 2007, Fuga în Egipt – 2010 sau Sf. Gheorghe şi Balaurul – 2011?

 

M.D.: Sculptura a făcut trecerea de la exprimarea în bidimensional la tridimensional şi este, în fond, modalitatea prin care am încercat să „iau în posesie“ spaţiul. Încă de la prima mea expoziţie din 1973, la Galeria Simeza din Bucureşti, cu modestie mi-am numit sculpturile gravuri spaţiale. Oricum, am o întreagă teorie despre reprezentarea sculpturală; poate de aceea, Frunzetti, Ioanid şi mulţi alţi critici, s-au aplecat asupra formulei artistice pe care o abordez, crezând în originalitatea plastică a sculpturilor mele.

 

R.C.: Concret, cum percepi tu sculptura?

 

M.D.: Sculptura este făcută pentru a vedea spaţial desenul şi a cuprinde tot mai mult, prin desen, spaţiul. Am sculptat de când eram mic; atunci când am schiţat primul desen, am făcut şi prima sculptură; cioplisem dintr-un butuc – o madonă. Ion Frunzetti a şi scris într-un articol din Contemporanul, făcând o panoramă a sculpturii contemporane româneşti şi arătând diferitele influenţe ale sculptorilor români: „ Să nu uităm că în sculptura românească, pe lângă linia Valbudea – Paciurea – Medrea – Popovici, care  a   existat şi care dă roade, sau pe lângă cealaltă linie Georgescu – Jalea –  Anghel, care e de  asemenea  fructificată, există şi Gănescu cu grotescul lui expresiv, care se leagă de Mircia Dumitrescu şi de Niculae Păduraru“.

În facultate, am dorit să fac grafică, pentru că învăţământul punea accentul pe desen. În fond, trebuia să sugerez într-o suprafaţă bidimensională un volum tridimensional. Aceasta a fost bătălia mea cu înţelegerea spaţiului pe care am continuat-o şi în tehnicile gravurii. Realitatea îmi impunea specificul formal al tehnicii abordate; aşa s-a întâmplat şi aproprierea de sculptură, ca o necesitate. De la început mă deranja că sculptura încearcă să imite forma reală. Eu nu fac asta, eu nu imit, eu o mint! Totul e o iluzie! Minţind, pot să îmi creez o mare libertate de expresie.

 

R.C.:  Cum adică minţi? Ce este minciună?

 

M.D.: Minciună?! Da! Este vorba de iluzie, de o minciună vizuală. Folosesc concavul şi convexul, ca să mă apropii de sugestia unei vederi bidimensionale, căci, vrei nu vrei ca privitor, orice volum poate fi cuprins din trei unghiuri vizuale şi ele tot plate sunt. Combinându-le, folosindu-mă de umbrele create, de planurile concave şi convexe obţin o mare libertate de expresie, mă joc cu ele. Sculpturile mele sunt aplatizate şi mint vizualul, iar totul începe să devină o iluzie…

 

R.C.: Ca la Giaccometti?

 

M.D.: Aproximativ. Şi Giaccometti este la origine tot grafician, desenator. Dar la el formele se compun picurând, prin adăugare. La mine – prin eliminare, eu scot din lemn… Şi să ştii că, într-un fel, sculptura este o gravură. Înainte, la Rubens, gravura era o reproducere, o tehnică de multiplicare. La noi, gravura în lemn apare în secolul al xvi-lea, pe vremea lui Macarie, dar, începând cu Aman, se impune şi gravura în metal. Apoi, generaţia noastră (State şi mulţi alţii) am început să lucrăm direct pe placă (lemn sau metal). Ideile „curg“ pe placă! Le desenezi direct, aşa cum pictorul pictează direct pe pânză! Asta este meseria noastră, te lupţi cu materialul. Pentru gravură – lucrez cu nişte cuţite fine; pentru sculptură – folosesc fierăstrăul mecanic, sau cum îi zicem noi, drujba. Cel mai greu este să degroşezi lemnul care stă vertical, iar eu îl tai ca şi cum aş… desena.

 

R.C.: Văd în spatele tău o figurină de ipsos reprezentându-l pe Don Quijote. Este viitorul tău proiect sculptural?

 

M.D.: Da! Mă obsedează silueta Cavalerului tristei figuri…

R.C.: Rămânând în zona sculpturii, aş vrea să-mi vorbeşti despre recenta ta lucrare care se află în curtea Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, grupul statuar Emil Cioran–Eugen Ionescu–Mircea Eliade. Când ai început să te gândeşti la acest proiect? Cum te-ai apropiat de personalitatea fiecăruia dintre cei trei mari creatori români? 

 

M.D.: Într-o călătorie de studii pe care am făcut-o la Paris, cu puţinii bani pe care îi aveam pe atunci, am cumpărat de la anticariat operele lui Cioran în format livre de poche. Fiind în franceză, cunoştinţele mele de atunci nu îmi permiteau să înţeleg adâncimile gândurilor cioraniene. Aşa că m-am despărţit cu uşurinţă de volume când Nichita Stănescu mi le-a cerut şi sunt sigur că, în scurt timp, le-a dăruit şi el altcuiva (aceasta fiind în anul 1981). Ce citisem şi înţelesesem era volumul  Schimbarea la faţă a României, care m-a bulversat complet. Revelaţia am avut-o odată cu apariţia cărţii profesorului Eugen Simion,  Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor –  ce mi-a oferit o structură prin care ideile filosofului mi-au devenit accesibile. În felul acesta, Cioran mi-a devenit mai familiar şi am încercat să îl reprezint plastic, mai ales că devenise o figură boemă. L-am sculptat pe Cioran în 2015 şi l-am expus la Sala Theodor Pallady a Bibliotecii Academiei Române, în cadrul expoziţiei personale din 2016 – „Şi eu am fost în grădina cea din Eden“. În anul următor, inspirându-mă din imaginea celor trei scriitori Eliade–Ionescu–Cioran la Paris (Piaţa Fürstenberg, 1977), realizată de celebrul fotograf Louis Monier, am reuşit să sculptez şi celelalte două personaje: Eliade şi Ionescu. Muzeul Naţional al Literaturii, primind un nou   sediu şi având o nouă organizare muzeală, mi-a solicitat să expun lucrările realizate în lemn în sala dedicată celor trei mari scriitori. Apoi, acest ansamblu sculptural a fost turnat în bronz şi amplasat în curtea mnlr-ului. Am fost bucuros că Dna Marta Petreu a fost impresionată de sculpturile în bronz şi în lemn, şi apoi de faptul că Revista Apostrof a publicat  fotografia  grupului statuar pe o pagină întreagă.

 

R.C.: Atât desenele cât şi gravurile tale sunt organizate pe cicluri (Cartea plantelor, Floarea răului, Ruine, Călăreţul şi moartea etc., respectiv – Studii asupra femeii, Mitul bucuriei de a trăi, Încercare de înşurubare în real etc.). Ce te determină să procedezi astfel? Ciclul se realizează în timp sau este rodul impulsului spontan al creaţiei ?

 

M.D.: Nu înţeleg ce înseamnă „impulsul spontan al creaţiei“; l-am văzut şi la Jung, studiind desenele pacienţilor… Oare te gândeşti la starea de a te aşeza la lucru? Nu sunt un teoretician al artei, poate te referi la spontaneitatea aparentă a lucrărilor, necesară unei uşurinţe trebuincioase atât poeziei, cât şi artefactelor. Aceasta o înţeleg, căci după concentrarea lucrului la o compoziţie, când totul s-a organizat, mă gândesc şi doresc să refac totul, ca să nu se vadă timpul, munca dând aparenţa spontaneităţii.

Doresc să mă apropii de o rezolvare a ideilor desprinsă din existenţă. De aceea lucrez în cicluri. Într-o singură lucrare nu pot să transmit tot ceea ce vreau. E firesc ca o lucrare să exprime o anumită idee, de aceea trebuie să cunoşti gramatica plastică, dar modul de transmitere a ideii este cu totul altceva. Nu mă mulţumesc lucrările care se ocupă doar de forma plastică. Am nevoie şi de un subtext. De aceea, insist asupra ciclurilor. Aceasta vine şi de la modul meu de a ilustra cărţile. Ciclurile mă reprezintă în evoluţia mea existenţială. De pildă, uită-te la studiile din tinereţe consacrate femeii. Tema am reluat-o de nenumărate ori de-a lungul anilor, dar mereu cu alte înţelesuri, cu o altă meditaţie asupra subiectului.

Practic, forma este cea care se adaptează la ceea ce vreau să transmit. Dar ideea impune forma.

 

R.C.: Ciclul La Nichita conţine patru desene colorate care fixează pentru eternitate figurile unor mari poeţi români din deceniul al nouălea al secolului trecut. I-aş aminti, în afara primitoarei gazde, pe Grigore Hagiu, Gh. Tomozei, Gh. Pituţ, Florin Pucă, Aurel Covaci. Care era atmosfera la o asemenea întâlnire a boemei artistice bucureştene? În ce măsură trăirile acelor momente ţi-au influenţat evoluţia artistică?

 

M.D.: Desenele „Nichita Azi“ nu sunt un ciclu, ele marchează, de fapt, starea miraculoasă de a-l fi cunoscut; am trăit în spaţiul poetic nichitian, cu mulţi prieteni care-i bântuiau locuinţa, zi şi noapte. Mult timp nu a avut clanţă la uşă, casa fiind deschisă permanent oricui. Desenele realizate de mine erau spontane, dorind să redea atmosfera vie a acestor „adunări“, erau ca desenele realizate la Viena atunci când cânta Schubert. Desenele rămâneau la Nichita, iar el cu „dragoste frăţească“ îmi dăruia în schimb o poezie dedicată mie, era un adevărat troc între noi. În memoria lui, am realizat 11 cărţi bibliofile cu 28 de poezii din cele 33 de poeme dăruite (restul de cinci fiind pierdute în tipografie de poetul şi prietenul Gh. Tomozei). Volumele au scoarţe de lemn, cu titlul „Nichita Azi“ – la Călătoriile lui Mircia Dumitrescu, şi au, fiecare, 200 cm x 35 cm, cuprinzând 28 de gravuri în lemn la dimensiunea cărţii, numerotate şi semnate olograf. Textul a fost reprodus serigrafic, cuprinzând şi două desene realizate de Nichita după mine. Una dintre aceste cărţi a fost expusă şi la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania din Cluj, în 2016. În prezent, mai am doar 6 exemplare, restul aparţin unor muzee şi biblioteci prestigioase.

 

R.C.: Ai realizat numeroase ilustraţii de carte la volume ale autorilor clasici şi contemporani. Aş aminti doar Povestirile lui Ion Creangă, pentru care ai primit în 1972 Premiul Târgului Internaţional de Carte de la Leipzig, Tristele şi Ponticele lui Ovidiu, premiate tot la Leipzig, Teatrul lui Caragiale, onorat în 2002 cu Premiul Naţional de Carte. Mai mult, ai „construit“ cărţi, realizând ediţiile bibliofile Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Emil Botta, Rilke, Novalis, Goethe, Holderlin încununate în 2003 cu Premiul Naţional pentru renaşterea cărţii bibliofile. Cum este drumul acestui ekphrasis inversat, de la imaginea poetică la cea plastică?

 

M.D.: Referitor la ilustraţia de carte, din punctul meu de vedere sunt două modalităţi de a aborda acest gen: prima aş numi-o recognoscibilă, atunci când artistul îşi continuă maniera prin care îi este recunoscut stilul, ilustrată de nume importante ale artei noastre cum ar fi Ligia Macovei, Vasile Kazar, Val Munteanu, Marcel Chirnoagă; cealaltă – prin care ilustratorul se adaptează, îşi modifică stilul, încercând să se apropie cât mai mult de textul literar, ca un regizor ce se mulează pe subiect şi este respectuos faţă de conţinutul textului scris. Fac parte din a doua categorie, ca şi Ion State. Ilustraţiile pe care le-am făcut formal se deosebesc ca stil, căci de la Ghilgameş la Creangă, Ovidiu, Nichita, Perpessicius etc., nu repet forma de exprimare, ci o adaptez sprijinindu-mă pe text. Mă subordonez textului, ştiind că personalitatea şi expresia artistică nu se anihilează, ci se completează prin ilustraţie.

 

R.C.: Un moment astral al destinului tău artistic legat de farmecul tainic al cărţii îl constituie împlinirea visului lui Noica, editarea manuscriselor eminesciene, întreprindere de o complexitate uriaşă, încununată de Academia Română, în 2006, cu Premiul Bogdan Petriceicu Hasdeu. Cum s-a cristalizat această idee?

 

M.D.: Sunt onorat că am reuşit să readuc în conştiinţa publicului românesc manuscrisele eminesciene facsimilate, visul şi dorinţa înaintaşilor, de la George Călinescu la Constantin Noica, împreună cu profesorul Eugen Simion. Pronia a făcut să editez manuscrisele eminesciene, pentru că eram pregătit atât din punct de vedere al tehnicilor grafice şi poligrafice, cât şi al pasiunii mele pentru gravură şi pentru carte, realizând cărţile bibliofile de care ai amintit. Manuscrisele sunt, de fapt, nişte caiete bibliofile. Ele includ chiar şi foi disparate, legate de Maiorescu. De aceea, în volum se întâlnesc formate diferite de pagină, plicuri, coli îndoite de 2-3 ori, fâşii de hârtie. Eu am păstrat exact aceste dimensiuni şi le-am reprodus ca atare. Am avut grijă să respect dimensiunea textului eminescian, nuanţele de cerneală şi ale creioanelor colorate folosite, lucrând cu o echipă de specialişti care au prelucrat aceste pagini în format digital, sub coordonarea Gabrielei Dumitrescu de la Biblioteca Academiei Române şi a Doamnei Eugenia Ciubâncan, pe atunci directoarea Monitorului Oficial, unde s-au tipărit aceste exemplare.

Petru Creţia mi-a atras atenţia înainte de facsimilare că se pot găsi în continuare multe texte inedite printre manuscrise. Dealtfel, el descoperise 24 de poeme noi pe care le-a publicat în Manuscriptum, iar eu am identificat un desen de Eminescu ascuns în spatele unui text pe verso-ul unei foi. Tehnic, era obligatoriu să se găsească o soluţie de protejare a paginilor eminesciene, deoarece îmi amintesc cum tot Petru Creţia se plângea că Gabriel Strempel (directorul Bibliotecii Academiei) nu îi mai dădea voie să umble la manuscrise.

Perioada cât am lucrat la Caiete am trăit ca într-un vis. Mângâiam fiecare pagină, le admiram emoţionat, mă simţeam ca un rege. De aceea sunt foarte mândru de Premiul Academiei, Bogdan Petriceicu Hasdeu, eu fiind singurul artist (cred!) care a primit un premiu academic de profil literar.

 

R.C.: În mediul artistic, se vorbeşte tainic despre Caietele lui Mircia Dumitrescu. Ele există sau face parte din mitologia modernă a creaţiei?

 

M.D.: Nu e nimic tainic în gestul meu aproape ritualic. Mulţi îşi consemnează impresiile zilnice în Jurnale. Lumea este plină de memorii. Nimic mai firesc să am şi eu un Jurnal. Iată o mostră, aici, în atelier, pe masă, la vedere. Poţi să-l răsfoieşti… să-l fotografiezi… Numai că, spre deosebire de ceilalţi, când îmi vin idei, eu le… desenez. Aşa am umplut mai multe caiete, mii de pagini, cu desene în cele mai diferite tehnici. Sunt, fără îndoială, documente care induc o anumită emoţie.

 

R.C.: Şi acum, la final, să fim puţin nostalgici. Care moment al biografiei, din anii adolescenţei noastre, ţi-ar face plăcere să-l evocăm?

 

M.D.: Mă gândesc în primul rând la şcoala noastră, Liceul „Ion Neculce“ din Bucureşti. Atunci când noi îl urmam, secţiile uman şi real nu erau despărţite iar clasele nu erau mixte, aşa că am primit o educaţie ce împletea dorinţa noastră adolescentină de a ne „înşuruba în real“ – cum spunea profesorul Eugen Schileru – prin imaginile facilitatoare de idei cu potenţial artistic, cu cea de a năzui către spirala ştiinţifică a cercetării acumulative. Am avut profesori eminenţi, unii debarcaţi din învăţământul superior de timpul/regimul politic, profesori cu dragoste de carte, care ne-au indus starea de curiozitate, puterea de a pune şi a răspunde la întrebări, nu numai formulându-le, dar şi încercând de a le da o formă.

Şi la Universitate au fost profesori de elită precum Horia Teodoru, Eugen Schileru, Gheorghe Ghiţescu, Vasile Kazar care mi-au structurat profesia, au intervenit concret în existenţa mea, căci am avut două repartiţii guvernamentale, una în învăţământul liceal, cealaltă – la sugestia lui Eugen Schileru, la Editura Meridiane, editură de prestigiu pentru cultura artistică. (Amândouă erau apropiate de locuinţa unde stăteam). La editură nu am lucrat decât două săptămâni, întrucât Casa Scânteii „mă apăsa“, cu toate că atmosfera, colegii erau fantastici. Aşa l-am cunoscut pe Modest Morariu, Pucă, Horga, şi, într-un timp scurt, am putut fi util editurii, dar am şi învăţat lucruri care mi-au fost de folos mai târziu. Am plecat, totuşi, în învăţământ cu toate că aveam o anumită frică de înălţimea elevilor cărora trebuia să le predau istoria artelor şi desenul tehnic. Cred că pe atunci învăţământul era mai bine organizat. Se preda muzica, istoria muzicii, literatura universală şi totul s-a sfârşit după vizita în sua a ministrului învăţământului, Maliţa, care a introdus practica tehnică ca disciplină obligatorie. O săptămână se muncea la pilă cu un maistru şi aşa au dispărut din programa şcolară disciplinele de cultură generală.

În curtea şcolii, într-o magazie, am început să cioplesc vara, în vacanţe, şi mi-amintesc că prima sculptură a fost Fată tânără şezând şi Omul care depăşeşte linia. Am avut şi un noroc cu practica, căci supraveghind elevii la uzina de neferoase, am realizat şi structurile de metal ale sculpturilor. Având în vedere că orele ţinute de mine nu mai acopereau o normă întreagă de profesor, am avut completare şi la Liceul Ion Neculce, unde am învăţat împreună pe vremuri. După 14 ani de învăţământ, profesor gradul I, mi-am dat demisia şi aşa am ajuns grafician la Editura Sport-Turism, unde director era domnul Constantinescu, care mi-a îngăduit un program deosebit de elastic. Am cunoscut multe personalităţi, despre care aş putea povesti multe, printre care: Fănuş Neagu, Mircea Micu, Tudor George, Gh. Pituţ, Velea şi mulţi alţii.

R.C.: Cu siguranţă, ai amintiri extraordinare din acei ani…

 

M.D.: Aş putea povesti zile întregi… De pildă, am reuşit ca la volumul Respirări de Nichita Stănescu să introduc ca ilustraţii desenele realizate de el, un avantaj pentru patrimoniul nostru, dar şi un avantaj pentru Nichita, căci remuneraţia pentru ilustraţii se efectua la Fondul Plastic al uap-ului, iar la scriitori i s-ar fi reţinut banii pentru datorii.

Alt lucru amuzant; dacă ai spaţiu să publici, aş povesti întâlnirea mea cu Florea Ceauşescu (fratele lui Nicolae Ceauşescu) – un om micuţ şi foarte modest şi cu Viorel Sălăjean – căruia îi ilustrasem volumul Drum către oameni. Directorul Editurii Sport-Turism l-a adus în atelierul meu, aflat într-o mansarda în Casa Robescu (din str. Nuferilor pe atunci – unde şi Mama a fost profesoară de ţesut – acolo fiind şcoala profesională de fete care ulterior s-a transformat în secţia de textile a Facultăţii de arte decorative, în cadrul Institutului Nicolae Grigorescu). Tavanul din atelierul meu fiind foarte jos, Ceauşescu s-a lovit la cap iar directorul i-a spus: „uite, bă, cum trăiesc artiştii tăi“ la care Florea mă întreabă: „vrei alt atelier?“, eu am răspuns: „nu“. „vrei maşină?“ mă întreabă tot el, eu: „nu“, şi a zis: „uite că nu vrea nimic!“. Trebuie să spun că abia primisem atelierul, chiar dacă era la mansardă, iar la subsol aveam presele de gravură pe care deja le montasem.

Mai pot povesti, şi aici tu ştii foarte bine, că Elena Ceauşescu văzând o colecţie de cărţi turistice cu monumentele bisericeşti a cerut să fie scoase din programul editorial. Şi atunci, am propus, şi a fost acceptat, s-o înlocuim cu o colecţie de albume de pictură, ce înfăţişau peisaje româneşti. Aşa au apărut primele albume de artă contemporană, întrucât Editura Meridiane nu tipărea decât artişti care depăşiseră 60 de ani de viaţă.

În 1988, directorul Editurii Tehnice, pe atunci Ion Iliescu, s-a opus la comasarea editurilor şi asta a făcut să nu fiu dat afară din editură, împreună cu mulţi alţi colegi. Aşa am lucrat cu jumătate de normă până în decembrie 1989. Prietenul meu, regretatul sculptor Jean Pârvan, mă luase într-o echipă de sculptori care lucrau pentru „Casa poporului“ ca să mă scape de datoriile de la uap şi să îmi pot cumpăra hârtie pentru gravură din Letea (aşa am reuşit, în sfârşit, să îmi imprim tirajele mult visate şi să realizez şi cărţile bibliofile Nichita Azi – de care am amintit).

 

R.C.: Ai fost profesor şi la Institut…

 

M.D.:  Da, în ianuarie 1990, prin concurs, am obţinut postul de lector universitar la grafică, la Facultatea de Arte Plastice de la Institutul Nicolae Grigorescu, devenit Academia de Artă, apoi transformat în Universitatea Naţională de Arte (azi). Tot prin concurs, am ajuns conferenţiar, şi apoi profesor, şef al catedrei de grafică, cu un doctorat în arte vizuale, având ca temă Invenţia oculocentrică sau Ispitirile Sfântului Antonie. La 70 de ani, am fost pensionat şi mă bucur că nu mai sunt în învăţământ.

Apropierea învăţământului artistic de sistemul Bologna cred că a fost o iniţiativă nefericită. Sigur că studenţii au nevoie de schimburi de experienţă, dar găsesc că nu sunt necesare în timpul anilor de studiu – ar fi fost de preferat să obţină bursele în vacanţe. Îmi amintesc că pe vremea studenţiei mele, încercam să intru la expunerile lui Călinescu, de la Filologie. Acesta preda un an de zile despre Creangă (neţinând seama de programa universitară!) de unde studentul putea să înţeleagă un mod de abordare a studiului său. Cât mă chinuiam să nu fiu prins şi dat afară de portari, căci sala era mereu arhiplină. Cred că un profesor universitar trebuie să ofere un sistem, şi nu conferinţe. Mă gândesc la Nae Ionescu, care avea studenţi cu o pregătire liceală performantă, pe când acum sistemul liceal lasă de dorit, elevilor lipsindu-le cunoştinţele fundamentale de cultură generală.

În 2013, am fost primit membru corespondent al Academiei Române. Tatăl meu, care a fost studentul lui Iorga, Mehedinţi, Simionescu şi Gusti şi Mama, care a fost profesoară, cred că ar fi fost bucuroşi să trăiască acest moment, căci la ţară, cei de la Crivăţ şi Căscioarele (unde m-am născut) au acum un membru în Academia Română.

 

R.C.: Şi viaţa ta personală…?

M.D.:  Mereu de-a lungul anilor, dar şi în prezent, am fost şi sunt înconjurat de mulţi prieteni, mai ales care vin din lumea literară; am puţini prieteni artişti ai artelor vizuale, îmi lipsesc foarte mulţi care nu mai sunt printre noi.

Sunt bucuros că am o familie, un fiu, Tibor, de 22 de ani, pe care nu am avut curajul să îl am la tinereţe, o soţie – şi ea profesor-artist, harnică şi devotată, cu care fac echipă de peste 30 de ani. Împreună am realizat toate proiectele bibliofile iniţiate după 1989: manuscrisele eminesciene, precum şi retipărirea în facsimil a primelor cărţi ale lui Macarie: Liturghierul (din 1508), Octoihul (din 1510) şi Tetraevangheliarul (din 1512), proiecte ale Bibliotecii Academiei Române şi ale Episcopiei din Târgovişte; şi, desigur, albumele mele, tipărite de Institutul Cultural Român (deja pregătim volumul al 3-lea), precum şi multe alte ediţii editoriale.

Şi nu pot să nu adaug, în final, că îmi amintesc, de asemenea, cu plăcere de curtea mică a casei tale unde ne jucam, tu având un panou de baschet prins într-un copac. Cu multă recunoştinţă îţi mulţumesc acum pentru intenţia de a mă ajuta când mi-am dat demisia din învăţământul gimnazial, cât de mult te-ai preocupat în acele vremuri destul de tulburi…

 

R.C.: Mulţumesc, Mircia Dumitrescu. Şi îl aştept cu nerăbdare pe…Don Quijote…

 

Bucureşti, 31 octombrie 2019

Interviu realizat de Radu Constantinescu