CRISTIAN VASILE

În decembrie 1989, s-a câştigat libertatea de exprimare şi de asociere, dar nu şi ideea de responsabilitate. A fost o intrare bruscă în era democraţiei liberale – sub impulsul nevoii de integrare în comunitatea europeană şi euro-atlantică – însă fără ca societatea românească să fi avut cu adevărat puternice reflexe democratice şi liberale sau o educaţie civică şi politică specifică pluralismului din Occident. Din această inadecvare, au decurs multe dintre maladiile tranziţiei postcomuniste. Sintagma educaţie politică este compromisă până în zilele noastre din cauza înţelesului care i s-a dat în anii comunismului. Adevărul este însă că se poate construi cu greu o reală democraţie fără o educaţie politică democratică, exprimată printr-o cultură civică solidă. Or, cultura politică dominantă din spaţiul autohton a părut să fie una parohială şi patrimonialistă (în sensul dat de Gabriel A. Almond şi Sidney Verba), îndatorată tendinţelor autoritare asumate deopotrivă de către mulţi politicieni şi alegători. Spiritualitatea creştină orientală nu este principalul vinovat; ortodoxia doar a încurajat cel mult o rezervă puternică faţă de modernitatea politică şi socială. Realitatea este că în România, dincolo de orientarea confesională majoritară, s-au succedat regimuri autoritare ce au marcat în mod decisiv comportamentele sociale, politice şi electorale. În plus, sistemul comunist a potenţat la maximum metehne şi tare ceva mai vechi ce caracterizau şi perioada de dinainte de 1945.

Toate acestea au favorizat – iar acum răspund şi la ultima întrebare – o elită politică de pradă care s-a hrănit din amestecarea nocivă a politicii cu afacerile în interes personal, folosindu-se constant de corupţie, subordonarea magistraturii, a instituţiilor de forţă, politizarea funcţiilor din administraţia centrală şi locală, clientelism, nepotism etc. Partea cu adevărat tragică în această naraţiune despre evoluţia României în postcomunism este cercul vicios în care se zbate societatea autohtonă, îndeosebi din cauza fenomenului de validare periodică de către electorat a acestui tip de elită toxică prin alegeri mai mult sau mai puţin libere. Pare că mulţi electori români nu îşi cunosc cu adevărat drepturile şi se mulţumesc cu puţin; „A furat, dar măcar a dat şi la alţii!“ este o expresie des întâlnită care funcţionează şi ca o scuză pentru menţinerea statu quo-ului politic. Aceste pretenţii reduse ale electorilor au fost generate atât de dispreţuirea sistematică a ideii de interes public, care s-a inculcat în spaţiul românesc timp de decenii, cât şi de credinţa că pentru supravieţuire este mai la îndemână soluţia individuală, nu colectivă, civic-comunitară. Uneori, de la colectivismul strivitor care a dominat după 1948 s-a trecut direct la un individualism feroce, la o lipsă crasă de solidaritate. Ideea de responsabilitate – cu care am început – a fost din nou văduvită atunci când s-a conturat sus-amintita opţiune politico-electorală de confirmare la urne a unor elite ieşite din comunismul rezidual şi din urât mirositoarea tranziţie postdecembristă. Nici alternativa politică nu a fost consistentă, dar măcar reprezenta un rău mai mic şi nu o prelungire atât de pregnantă a administraţiei (de partid şi de stat), a „societăţii necivile“ (cum o numeşte Stephen Kotkin) de dinainte de 1989.

Ce a fost bun în vechiul regim şi s-a pierdut în aceşti treizeci de ani? Cred că în esenţă nu a fost nimic bun în perioada 1948-1989. Ceea ce a fost acceptabil şi dezirabil sub regimul comunist s-a făcut în pofida ideologiei şi a directivelor asumate de autorităţile politice de dinainte de 1989. Lichidarea (sau diminuarea semnificativă) a analfabetismului a avut o puternică dimensiune politică şi s-a realizat cu multe sacrificii, în principal pentru a permite regimului să-şi transmită mesajul ideologic în toate mediile (prin lectura Scânteii şi a publicaţiilor oficiale). Accesul (teoretic) gratuit la serviciile sanitare a însemnat şi subfinanţarea sistemului medical, conducând la răspândirea endemică a plăţilor informale (şpaga din spitale/policlinici nu este un fenomen care a apărut după 22 decembrie 1989).

Accesibilitatea unor produse culturale, preţurile mici ale cărţilor (fără mesaj ideologic), ale spectacolelor de teatru ş.a.m.d., integrarea în sistemul educaţional (inclusiv) universitar a multor tineri de la sate şi din oraşele mici sunt realităţi de netăgăduit ale perioadei post-1948. Dar toate acestea au avut un preţ uriaş, iar cel mai însemnat mi se pare dependenţa de capriciile unui stat care, în esenţă, a rămas totalitar sau măcar dictatorial/autoritar. Nu mai vorbesc – în cazul accesului la educaţie – despre reversul medaliei: discriminarea draconică a multor categorii sociale indezirabile (copii de foşti burghezi, aristocraţi, chiaburi, criminali de război reali sau imaginari, condamnaţi, transfugi etc.) pentru a face loc celor care proveneau din clasa socială „corectă“ (muncitori, ţărani muncitori).

Şi totuşi, după 1989 se putea reţine măcar ideea accesibilităţii produselor şi serviciilor de cultură înaltă (inclusiv educaţională) şi identificarea unor măsuri sistematice de încurajare a modalităţilor de diseminare (ajutoare, stimulente, burse etc. susţinute de stat sau de mediul economic privat). Ceea ce nu s-a întâmplat, din păcate. Dacă ne referim la deja evocata zonă rurală şi a micilor oraşe, observăm cât de puţini adolescenţi şi tineri din aceste medii au mai avut şansa de a studia la licee performante şi universităţi de prestigiu. Nu mai insist asupra privatizării pripite şi necondiţionate de păstrarea profilului cultural în cazul unor edituri care înainte de 1989 au tipărit lucrări esenţiale pentru cultura română. În plus, legea sponsorizării pare complet inadecvată, iar responsabilitatea socială corporatistă a funcţionat defectuos în spaţiul autohton. Parcă reflectând un amestec de Caragiale şi Ionesco, chiar într-o economie care se pretinde de piaţă ca cea românească, unele mari corporaţii au ales să susţină financiar iniţiative şi platforme culturale cu un uşor iz anticapitalist, marxizant şi stângist, ignorând proiecte, reviste etc. având o orientare de centru–centru dreapta! Văzând toate aceste bizarerii, pot spune că, la 30 de ani de la prăbuşirea socialismului de stat, România rămâne o ţară în care nu te plictiseşti, o ţară interesantă, dar în sensul în care te obligă parcă să exclami excedat, aşa cum o făcea regretatul profesor Şerban Papacostea: „Fereşte-mă, Doamne, de vremuri interesante!“.