SIMONA SORA

 

1. Un soi de libertate cu care numai cîţiva au ştiut ce să facă. Pentru mine, 1989 a însemnat accesul la oricîte biblioteci mi-ar fi dat prin cap, posibilitatea de a călători pe unde aveam bani s-o fac, libertatea de a scrie ce gîndeam. Nu e puţin lucru într-o singură viaţă, care s-ar fi putut încheia fără toate aceste deschideri, aşa cum au păţit-o cei mai mulţi dintre părinţii noştri. Pe de altă parte, cei 45 de ani de dictatură ar fi trebuit să ne dezvolte o formă de libertate interioară, care să nu se raporteze la condiţiile exterioare şi din care să ne putem hrăni şi acum, în plină restauraţie a corupţiei. Asta însă s-a întîmplat doar cu foarte puţini, eu n-am cunoscut mai mult de doi sau trei asemenea oameni în România postcomunistă, oameni care s-au ferit de putere ca dracul de tămîie.

2. Au fost tot cîţiva oameni care nu s-au lăsat încălecaţi şi care au păstrat pînă la capăt conştiinţa clară a ceea ce erau şi ce păstrau neacomodîndu-se: cei morţi curaţi în puşcării, cei care n-au trecut indiferenţi pe lîngă mîrşăvii (povesteşte Ion Vianu undeva despre un anonim care l-a apărat pe stradă, fără să-l cunoască, atunci cînd era în pericol să fie arestat de miliţia comunistă), cei care au spus ce cred chiar cu un preţ de neplătit… Eu nu mai văd azi astfel de oameni (cu excepţia celor doi-trei…), cred că s-au pierdut plecînd (într-un fel sau altul) dincolo.

3. Toţi suntem responsabili. Corupţia din România nu este doar politică, este o corupţie a gîndirii, a simţirii şi a voinţei de a schimba lucrurile. Individualismul feroce care ne-a cuprins cam de prin ’90 vara (probabil după mineriada din 13-15 iunie, cînd mulţi dintre noi am vrut să plecăm unde vedeam cu ochii şi am început să facem tot posibilul pentru asta) îşi are urmările lui în această „închidere a minţii“ româneşti. Cei care au rămas au dezvoltat un fel de lipsă de încredere combinată cu ferocitate şi pragmatism, ale căror urmări le putem vedea cu ochiul liber în decăderea Universităţii (unde competenţa nu mai e demult un criteriu, doar complezenţa, acomodarea, prea-plecăciunea), a presei (care a putut face posibilă vânzarea ziarelor la metru către holdinguri, dar şi candidatura la europarlamentare a unor foşti jurnalişti de televiziune), a Justiţiei (care a devenit acum monedă de schimb în negocierea instalării guvernului). Se mai poate vorbi într-un mediu astfel formatat de solidaritate socială? Mai interesează pe cineva că, în România, străzi întregi au mirosul acelui balsam cu care se spală rufe second hand ? Că în spitale şi instituţii publice eşti călcat în picioare dacă nu ştii pe nimeni? Că între noii îmbogăţiţi (plus copiii lor tembelizaţi care se pregătesc să le ia locul) şi amărîţii care îşi aşteaptă ajutorul social nu mai e decît o clasă semirobotizată care nu iese din ţarc decît strîmbînd din nas şi care-şi cîntăreşte la fiecare început de an „rezoluţiile“ exotice?