1. Cel mai rapid răspuns la această întrebare ar fi că în Decembrie 1989 s-a câştigat libertatea şi cadrul democratic în care ea se putea, în sfârşit, exprima: adică lichidarea cenzurii ideologice a gândirii, a dialogului de idei, a creaţiei culturale. Căderea dictaturii ceauşiste a dat imense speranţe tuturor românilor că vor putea trăi, într-un târziu, nesupravegheaţi de Securitate în tot ce făceau sau cugetau şi că vor putea deveni nişte conştiinţe interogativ-constructive, care să participe la procesul vital/necesar de refacere a României pe baze noi, mai curate etic. Aş sublinia în mod special această dimensiune etică: jertfele de sânge, mai ales ale tinerilor, au trezit ceva din conştiinţa naţională cam adormită în somnul dogmatic, dând mari nădejdi de purificare morală, atât de necesară după prea multele compromisuri din vremea dictaturii. Se putea crede şi într-o „lustraţie“ a clasei politice, a vechilor colaboratori cu regimul comunist, – Proclamaţia de la Timişoara şi al său celebru punct 8 o ceruse imperativ –, dar se deschideau, în principiu, şi mari perspective de dezvoltare economică, o deschidere spre Europa şi Occidentul până atunci ca şi interzise, cu efecte deopotrivă benefice în recuperarea masivei „diaspore”, a (auto)exilaţilor, printr-un proces de reconciliere firească după atâtea dramatice aventuri.
Din păcate, semnele alterării fragilei ordini democratice abia instaurate au apărut foarte devreme. Formula „revoluţiei furate“ a devenit tot mai credibilă, insinuarea încă de la început, a ideii că Revoluţia a fost, de fapt, o lovitură de stat abil regizată a prins teren în multe conştiinţe, ceva esenţial din idealul primelor zile de confruntare cu dictatura s-a alterat treptat, ca şi ireparabil. După entuziasmul iniţial, care a fost şi al nostru, şi al Europei, şi al lumii, s-au ivit repede probele vicierii marii Idei şi marii Acţiuni transformatoare. Chiar transmisiunile „în direct“ ale evenimentelor revoluţionare au devenit suspecte, regia vinovată a sângerosului spectacol a ieşit treptat la iveală. Asasinarea cuplului Ceauşescu cu procesul improvizat cunoscut a dat deja o notă proastă acţiunilor noilor guvernanţi, deşi putea fi invocată scuza pericolului reprezentat încă de zisul cuplu. Un episod semnificativ, precum cel al incendierii Bibliotecii Universitare şi a Palatului Regal-Muzeul Naţional de Artă, a dat destul de gândit, protagoniştii „emanaţi“ ai Revoluţiei au scăpat ca prin minune nevătămaţi sub încrucişările de focuri falsificate ca sinistră feerie… S-a văzut apoi că intelectualii care se angajaseră în opera de înnoire post-decembristă au fost încet-încet înlăturaţi din organele de conducere ale ţării, după încercări, reuşite adesea, de murdărire şi compromitere a lor, descurajând instalarea unei puteri cu adevărat noi şi autentic revoluţionare. S-au acordat, în schimb, generos, aşa zisele „certificate“ de revoluţionar, ca răsplată a „jertfei patriotice“ (vezi Caragiale!), cu mulţi profitori nedemni ai acestor beneficii ce aminteau strident de pensiile „ilegaliştilor“ de sub regimul comunist. Metode, tot comuniste, au fost folosite în cazul mobilizării muncitorilor la manifestaţiile contra partidelor istorice, amintindu-le pe cele din 1946, când au fost grosolan falsificate alegerile câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc, iar culmea au atins-o incalificabilele „mineriade“, începând cu cea din 13-15 iunie 1990 contra „Pieţei Universităţii“. E neîndolielnic că această nouă chemare la aşa-zisa „solidaritate muncitorească“, cu mulţumiri prezidenţiale înregistrate pentru Istorie, a compromis pentru decenii imaginea României, înăbuşind în faşă, promisiunile nobile ale lui Decembrie. Ce a urmat, se ştie: sloganul „pentru liniştea noastră“ a însemnat, dincolo de aparenţe, deschiderea căilor de jefuire a avuţiei naţionale trudnic câştigate, a industriei, a agriculturii, a tot ce s-a făcut, totuşi, şi era doar de perfecţionat, sub vechiul regim. Lansarea altei formule nefaste, iresponsabile, precum cea a aruncării „la fier vechi“ a unor unităţi de producţie ce puteau fi reabilitate, a permis destructurarea unor mari unităţi economice, cu consecinţe ireparabile până în ziua de azi. De aici, furtul generalizat, îmbogăţirea peste noapte a noilor afacerişti fără scrupule, în frunte cu foştii securişti, – s-a „scufundat“ flota uriaşă a României, s-au ruinat fermele agricole, reţeaua de căi ferate, s-au produs grave înşelăciuni cu ocazia recuperării de către ţărani a titlurilor de proprietate, s-a îngăduit operarea de uriaşe afaceri imobiliare necinstite, s-a vândut mai totul nu doar românilor „deştepţi“, ci mai ales străinilor care aveau, desigur, nevoie de o nouă piaţă de desfacere – şi acum o chiar au. Totul, cu complicitatea locală, prin mită, corupţie până la nivelele cele mai înalte ale Puterii. S-ar putea da şi alte exemple de mare corupţie, cu domnia „şpăgii“ şi a „tunurilor“ generalizate, încât noi degradări ale firavei înjghebări democratice au fost şi rămân grav periclitate. Toate aceste urâte fapte n-au fost nici până astăzi judecate cum se cuvenea, „dosarul Revoluţiei“ e încă abia întredeschis după treizeci de ani, mineriadele n-au primit replica juridică obligatorie, iar „fiii fiilor noştri“, adică ai vechii nomenclaturi şi complicii lor ne conduc fără teamă în continuare. Este marea, amara deziluzie a acestor ani. Un partid zis social-democrat, existent aşa doar cu numele, continuator sub măşti conjuncturale al Partidului Comunist, s-a insinuat în toate structurile Puterii, partidele „istorice“ au fost în parte eliminate (precum Partidul Naţional Ţărănesc, cu infiltrări de personaje dubioase care-l subminau cu toate ocaziile), liberalii şi ceilalţi nu au avut nici ei o doctrină bine definită, interesele politicianiste primează în continuare, foarte departe de mereu invocatul „interes naţional“… S-a probat, nu o dată în aceşti ani, cât de gravă este la noi absenţa solidarităţii naţionale, angajarea pentru victoria unor idei pozitive, fărâmiţarea individualistă a societăţii, care are nevoie, mereu, de şocuri dramatice pentru a se mai trezi din când în când la o viaţă conştient-civică. Blestemul invocat mereu şi atribuit mitului Meşterului Manole, preluat parţial şi interesat în latura lui negativă, a eşecului repetat, uitându-se de măreaţa, în tragicul ei, victorie finală, rămâne încă activ, „mioritismul“ e invocat mereu în latura pasivităţii şi a acceptării sorţii, iar formula pe care un Cioran o tot repeta, nefericit de lipsa de închegare a naţiunii române, – „N-a fost să fie” – pare a se fi definitivat ca efigie a acestei suite de neîmpliniri înregistrate de-a lungul istoriei noastre. Uriaşul triumf naţional din 1918 n-a fost fructificat nici până astăzi cum ar fi putut să fie, iar noul context internaţional „mondialist“ nu încurajează nici el adeziunea la marea comunitate românească, în ultimii ani, cum se vede prea limpede, pe calea destructurării, a atomizării în interese strict particulare, ce ţin mai degrabă de o tehnică a supravieţuirii, – urât-celebra „descurcăreală“ tradiţională. Scăderea îngrijorătoare a nivelului intelectual, de cultură umanistă, a conducătorilor statului nostru, atingând cotele cele mai joase în ultimii ani, marile erori şi neglijenţe în materie de reformă a educaţiei şi învăţământului, nu pot da nici ele prea mult optimism pentru viitorul apropiat. Recunoaşterea meritelor ştiinţifice ale unor cercetători valoroşi a fost şi este umbrită de asediul diplomelor doctorale eliberate de universităţi improvizate şi de prea multe plagiate, care nu mai ruşinează pe aproape nimeni. – Ne rămâne, oare, doar soluţia individuală, a reuşitei, cât se mai poate, pe cont propriu? Că ţara se goleşte de minţi dintre cele mai valoroase se observă zilnic, descurajarea în spaţiul naţional a valorilor reale în profitul mediocrităţii ajunse în posturi de decizie, însă nepăsătoare de zisul „interes naţional“ pare a continua aceeaşi nefastă tradiţie locală. În faţa unor asemenea fenomene, până şi spiritele cele mai activ-optimiste nu pot fi decât descumpănite. Ar fi nevoie, cum s-a tot spus, de o nouă revoluţie, dar…
2. Oricâte critici am putea adresa vechilor stări de lucruri de sub regimul comunist, cred că nu pot fi trecute cu vederea câteva realizări certe, începând cu foarte activul proces de „alfabetizare“, angajat la nivel naţional. Viciat de sloganul „luptei de clasă“, care a lichidat o mare parte dintre elitele intelectualităţii şi ţărănimii noastre, a pus piedici enorme tineretului provenit din clasele mijlocii ale societăţii, cel cu „origine socială nesănătoasă“, efortul de „culturalizare a maselor“, ţinute, însă, sub un strict control ideologic-propagandistic, a dat totuşi rezultate notabile: s-au format în acei ani numeroşi specialişti de valoare în toate domeniile, care au permis şi aşa-numita operă de „industrializare a ţării“, au existat oameni care au fost capabili să construiască mari unităţi economice, unele de succes pe plan mondial (în industria petrolului, în cea a automobilelor etc.), reţele importante de irigaţii, destule întreprinderi agricole de stat au funcţionat bine, în ciuda ravagiilor făcute de colectivizarea forţată a agriculturii, cu dramele ştiute şi perturbările profunde produse de directivele politice rigid-dogmatice. Urbanizarea ţării, chiar cu urmările unor uniformizări cenuşii ale arhitecturii şi numeroasele distrugeri de edificii valoroase, a lichidat şi multe rămăşiţe ale mizeriei moştenite din trecut, asigurând un anumit nivel de civilizaţie, departe de ideal, însă ce nu pot fi trecute cu vederea. Nu e cazul să deveneim, din aceste pricini, „nostalgici“ ai regimului căzut acum trei decenii. În fond, toate aceste lucruri pozitive, aşa afectate cum au fost ele de tot felul de factori negativi, sunt rodul muncii unor oameni care au trudit ani de zile în condiţii adesea precare ca să iasă ceva din eforturile lor. Este ceea ce face, de fapt, preţul acestor „mari realizări“, la a căror prăbuşire dezolantă societatea românească a asistat neputincioasă în tot acest timp.
Ce s-a pierdut în aceşti ultimi treizeci de ani se vede cu ochiul liber – şi o mare parte din aceste pierderi le-am şi menţionat. Ar mai rămâne, poate, să spun că, în materie de edificii culturale – teatre, case de cultură, săli de concerte, nu s-a construit nimic şi, de fapt, nici în materie de construcţii semnificative nu s-a făcut mare lucru. Dacă nici Bucureştiul cu Festivalul Enescu, nu are încă o sală de concert de nivel european, ce să mai aşteptăm în provinica noastră în care se promite mereu câte ceva. „Pâinea şi circul“ sunt, însă mereu şi profitabil asociate, ca să uite mulţimile transpirate pe stadioane şi în pieţele publice că mai putem aspira şi la altceva, mai substanţial, mai profitabil pentru formaţia noastră spirituală de „oameni întregi“. Dar asta ar însemna, nu-i aşa, „elitism“…
3. Marii responsabili sunt uşor de numit şi de calificat majoritar ca… iresponsabili. Adică clasa noastră conducătoare, cu vedere mereu scurtă, lipsită de orizont, şi despre care se poate spune fără greş că n-o interesează mai deloc România şi viitorul ei. Măsurile populiste de ultimă oră s-a văzut că sunt paliative repede subminate de scumpirea permanentă a traiului, inegalităţile sociale rămân grave, se îmbogăţeşte mereu şi mereu „pătura superpusă“, numită aşa de Eminescu. Vorbele mari nu lipsesc, mai ales în perioade electorale, apoi se uită totul. Că e urgentă nevoie de înnoirea clasei politice s-a tot spus şi se va mai spune, poate degeaba. Comunicarea acesteia cu „poporul“ nu mai are loc de multă vreme, guvernanţii submediocri, ipocriţi şi fără scrupule, triviali şi în limbaj şi în comportamentul social mai larg, nu ţin seama de opiniile constructive ale specialiştilor, ale societăţii civile, ceea ce contează e numai interesul mărunt de partid, funcţiile bănoase, poziţiile de „demnitari“ profitori sunt cele urmărite cu adevărat, lăsând deoparte orice alt scop mai înalt în folosul naţiunii. Cinism, îngâmfare, dispreţ pentru omul simplu, cu adevărat muncitor. Dacă continuăm tot aşa, nu e greu de prevăzut în ce fundături vom ajunge. Mă întreb, totuşi, patetic: oare, cu atâţia oameni de valoare, cu însemnate realizări individuale în toate domeniile, cu performanţe recunoscute, ce-i drept, mai mult în străinătate decât acasă, chiar nu se poate ajunge la nicio închegare de forţe constructive? Se mai poate trăi „aşa“?, „merge şi aşa“?, „asta e situaţia“? Să nu se poată schimba, oare, nimic în ţara asta, să ne lăsăm mereu învinşi de aşa-zisul „blestem naţional“? Până când?