DAN GULEA

1.-2. Aveam 12 ani în 1989, aşa că am câştigat o libertate care se traducea imediat prin întemeierea weekendului, prin renunţarea la cotele obligatorii de colectare a maculaturii, a sticlelor şi borcanelor, prin abolirea duminicilor cu muncă patriotică, în care curăţam curtea şcolii de hârtii, a defilărilor şi a memorării de versuri encomiastice la zile de sărbătoare, precum cele ale Ceauşeştilor, din 7 şi 26 ianuarie, sau ale patriei comuniste, sărbătorite la 23 august, prin lungi repetiţii pe stadioane.

Apoi, am câştigat libertatea antreprenorială: calendarele mele de buzunar inscripţionate cec, pe care le primisem de la o mătuşă, au fost imediat vândute prin clasă cu 3 sau 4 lei bucata, aducând o avere de vreo 30 de lei, consumată aproape imediat la noile personalităţi ale cartierului: vânzătorii de gumă cin-cin şi turbo, care deja începuseră, prin primăvară, să îşi amenajeze primele tarabe cu de toate; alături de gumă de mestecat şi ciocolate, casete cu muzică, ultrapiratate (The Doors, The Manowar, Sepultura…), sacoşe de plastic cu „Marlboro fine blend“ şi alte minuni ce silabiseau o limbă engleză de bişniţă care începea să locuiască spaţiul public, aşa cum engleza înlocuia rusa în numărul orelor de limbi străine în şcoală.

O translaţie lentă, care a dus la reconversii şi recalificări, urmare a unei deprofesionalizări generale, care s-a exercitat constant în ultimii 30 de ani; dacă am da exemplul profesorilor de rusă, care s-au văzut fără norme, i-am găsi rapid în rândul celor de română de azi (câţi mai sunt), dacă am da exemplul inginerilor din aeronautică, i-am găsi mai degrabă în rândul companiilor de distribuţie de medicamente – iar exemplele pot continua, multe devenind proverbiale; deprofesionalizarea a fost astfel o cauză a unei conduceri ineficiente, în care interesul public a fost supus celui personal, în mod consecvent.

3. Politica, în primul rând, locul unde se iau deciziile, care a condus la această „stare de fapt“ – cum spunea, cu un clişeu, titlul unui film despre muşamalizările revoluţiei noastre; apoi, o anumită lipsă de implicare în spaţiul public a cetăţeanului; de societate civilă se vorbeşte, în mod constant, abia de câţiva ani din aceşti ultimi 30 – iar implicarea publică nu se reduce la o formă organizată, ci doar la acea atitudine pe care membrii unei categorii socio-profesionale pot sau, mai degrabă, trebuie să şi-o asume la un moment dat.