OLIVIU CRÂZNIC

1. În Decembrie 1989, românii au câştigat, în primul rând, libertatea, egalitatea în faţa legii („Statul de Drept“ – „Rechtsstaat“, concept născut din filozofia kantiană şi din jurisprudenţa germană, care asigură domnia legii, împiedicând utilizarea acesteia în interes propriu de către indivizi sau grupuri de indivizi) şi puterea poporului (democraţia).

Din nefericire, însă, de câţiva ani încoace, toate aceste trei câştiguri esenţiale par a pierde vertiginos teren.

„Delictul de opinie“, eliminat din legislaţie după Revoluţie, a fost reinstituit la începutul noului mileniu, înfiinţându-se şi mecanisme legale de supraveghere/normare a exprimării cetăţenilor, îngrădindu-se astfel, în mod semnificativ, libertatea. Ulterior, legislaţia din domeniu a fost înăsprită şi extinsă (în special după anul 2014, odată cu renunţarea la „pericolul social“ ca trăsătură esenţială a infracţiunii – „The Harm Principle“, propus de John Stuart Mill, unul dintre părinţii liberalismului, încă guvernează, pe bună dreptate, legislaţia penală americană în privinţa libertăţii de exprimare, şi este foarte trist şi îngrijorător faptul că România, via Uniunea Europeană, nu îl mai recunoaşte; „Proba verităţii“, prezentă la noi în vechea legislaţie penală privind insulta şi calomnia, ar trebui, de asemenea, să există ca mijloc de apărare împotriva acuzelor de „delict de opinie“, alături de justificarea prin dreptul cetăţeanului la opinie şi, respectiv, la informare), revenind „la modă“ şi delaţiunea/încurajarea delaţiunii.

Referitor la egalitatea în faţa legii, am fost cu toţii, nu o singură dată, martorii unor modificări legislative care au părut a avea drept principal scop ferirea unor cetăţeni (sau grupuri de cetăţeni) de consecinţele faptelor comise, ori obţinerea unor importante beneficii de către aceştia, în vreme ce marea majoritate a populaţiei nu are, fireşte, la îndemână acest mijloc de „apărare“/îmbogăţire – ceea ce este mult mai grav decât obişnuitele infracţiuni de corupţie, deoarece presupune utilizarea în interes personal a însăşi Puterii Legislative a ţării, afectând nu doar persoanele implicate direct în „operaţiune“, ci pe toţi cetăţenii, nevoiţi să se conformeze legislaţiei astfel modificate.

În sfârşit, în ceea ce priveşte puterea poporului: ca să dăm un singur exemplu, faptul că numeroşi cetăţeni nu s-au prezentat la referendumul dedicat schimbării definiţiei căsătoriei, nu din motive obiective sau personale, ci drept urmare a unor idei complet greşite/false (unele frizând ridicolul, imposibil de înţeles cum au putut fi crezute de persoane cu drept de vot…) induse populaţiei printr-o intensă campanie mediatică, precum şi actul de „sabotare“ făţişă (chiar mândră!) a acestui demers eminamente democratic (normal ar fi fost ca oamenii să fi fost îndemnaţi să se prezinte şi să răspundă la întrebare cu DA sau cu NU, conform convingerilor fiecăruia – cum au fost îndemnaţi să se prezinte la alte referendumuri, care nu contraveneau … „noii ordini europene“), ridică serioase semne de întrebare cu privire la câtă putere reală (de a discerne adevărul de fals şi de a acţiona în consecinţă) are poporul în România de astăzi (sau câtă i se permite să aibă).

Prin urmare, impresia generală care se desprinde din acest tablou pentru un observator atent al perioadei este aceea a abandonării viziunii politice iniţiale (crearea unei democraţii de tip american, care pare a fi fost obiectivul nedeclarat al anilor 1990, obiectiv ce aminteşte de perioada interbelică, de asemenea marcată de filoamericanism) în favoarea unei viziuni politice „noi“ (crearea unei „democraţii originale“, care combină unele deziderate ale socialismului progresist european, bazat pe „neolibertate“, cu deziderate mai neaoşe, de-a dreptul caragialeşti).

2. Pentru a exista o evoluţie reală în societate, este obligatorie nu doar schimbarea a ceea ce este rău, ci şi păstrarea a ceea ce este bun – aspect pe care prea puţini l-au înţeles, din nefericire. Teama (vinovatului) de Justiţie, dispărută odată cu relaxarea regimului penitenciar şi cu reducerea pedepselor (când ar fi trebuit procedat în mod cu totul opus, cel puţin pentru infracţiunile grave, ca urmare a creşterii galopante a criminalităţii), un sistem educaţional mai puţin lax (şi mai puţin relativist), o morală mai sănătoasă (poate cel mai concludent exemplu în acest sens fiind un fapt relativ minor, dar care reprezintă „vârful aisbergului“ unui fenomen mult mai grav: transformarea limbajului licenţios din limbaj tipic registrului lingvistic argotic în limbaj întâlnit nu doar în registrul lingvistic colocvial, ci până şi în cadrul registrului lingvistic … cult – se face auzit, astăzi, fără să mai surprindă, nu doar „la cârciumă“, ci şi în medii profesionale, artistice sau administrativ-oficiale, în „discursul“ unor neurochirurgi, magistraţi sau avocaţi, deputaţi, directori de societate, poeţi sau gazetari…), o mai mare atenţie acordată producţiei interne – iată doar câteva mostre menite să ne pună pe gânduri, referitor la ceea ce am înlocuit ori eliminat în loc să păstrăm şi să dezvoltăm.

3. Probabil că majoritatea cetăţenilor trăiesc astăzi în condiţii mai bune decât cele pe care le-a asigurat dictatura comunistă. Nu mai este, cel puţin în marile centre urbane, deloc neobişnuit să îţi petreci concediile şi sfârşiturile de săptămână în cele mai exotice destinaţii sau să aibă fiecare membru al familiei câte o maşină străină. Pe de altă parte, faptul că nivelul de trai nu este atât de ridicat pe cât ar trebui şi pe cât ar putea să fie (a se vedea alte state europene, inclusiv unele fost comuniste) se datorează, în primul rând, unei catastrofal inadecvate gestionări a resurselor şi a priorităţilor de către absolut toate guvernele care s-au succedat de la Revoluţie încoace; încă nu am avut, din nefericire, parte de un guvern cu adevărat capabil, care să nu se remarce prin nicio măsură grav aberantă. Poate pentru că nu am avut, până acum, nici măcar o singură guvernare care să reprezinte cu adevărat Dreapta politică – dar nu cred că, în viitorul previzibil, vom avea ocazia să validăm sau să invalidăm această supoziţie.