OLIVIU CRÂZNIC

Pentru a înţelege exact diferenţele existente între literatura „Epocii de Aur“ şi literatura postdecembristă, este necesar să ne amintim, mai întâi, două importante caracteristici ale industriei editoriale comuniste.

Prima dintre acestea a avut un rezultat într-o oarecare măsură pozitiv: nu oricine putea publica, operele fiind atent citite, corectate, evaluate, adnotate, rezultând volume valoroase stilistic şi corecte gramatical, îmbogăţite deseori cu note, prefaţă, tabel cronologic şi referinţe critice.

„Reversul medaliei“ îl reprezintă cea de a doua caracteristică: scrisul şi publicarea erau fatalmente îngrădite de cenzură, iar valoarea creaţiei era deseori semnificativ diminuată prin necesitatea obedienţei ideologice, ceea ce silea, practic, autorii să se conformeze celor câteva curente literare agreate oficial: proletcultismul, realismul socialist ori constructivismul ştiinţifico-fantastic de inspiraţie sovietică, rezervat „literaturii pentru copii şi tineret“ (în A zecea lume, de pildă, Vladimir Colin proclama triumful galactic al orânduirii socialiste). Rezultatul? O literatură inevitabil limitată moral şi tematic – purtând, deseori, stigmatul monotoniei!

După Revoluţie, lucrurile s-au schimbat radical şi rapid, dar nu în mod liniar.

Până la începutul anilor 2000, în ciuda faptului că se putea publica mult mai uşor decât înainte, s-a păstrat, în general, „politica“ operelor îngrijite, lecturate şi corectate atent în editură înainte de a fi trimise în piaţa de carte, respinse atunci când nu respectau anumite standarde valorice etc. Lectorii şi corectorii erau deseori profesionişti, oameni cu studii şi cu experienţă în domeniu (observaţie valabilă şi în privinţa traducătorilor).

În noul mileniu, însă, „maculatura“ a inundat industria editorială, fiind publicate numeroase volume fără valoare beletristică şi la fel de numeroase texte aflate într-o stare deplorabilă din punct de vedere gramatical! Pentru a reduce cheltuielile, prea mulţi editori (să remarcăm aici numărul mare de edituri apărute în ultimii ani în România, multe dintre acestea nedeţinând resursele pe care le necesită activitatea editorială profesionistă) au apelat şi apelează la cele mai nepotrivite persoane – uneori, lipsite nu doar de experienţă în domeniu şi de studii de specialitate, ci de orice fel de experienţă şi de orice fel de studii; alteori, încredinţându-se opere de valoare, spre „redactare“, studenţilor care se achită de însărcinare pe furiş, în orele de curs, pentru a obţine banii „de mers în vacanţă la mare“… (observaţie, din nou, valabilă şi în ceea ce priveşte traducătorii). Asemenea „făcături“ sunt atât de numeroase în prezent, încât au îndepărtat cititorii de literatura noastră actuală şi de traducerile recente, trimiţându-i spre volume în limba engleză ori spre traduceri şi opere româneşti „de anticariat“, editate cu mai multă atenţie.

Aşadar, în primii ani liberi literatura s-a dezvoltat din punct de vedere cantitativ fără a face rabat din punct de vedere calitativ, dar, în următorii, s-a impus cantitatea – defavorizând calitatea. Din fericire, însă, dacă, procentual, acum prea puţine cărţi dintre cele publicate pot fi considerate valoroase, credem că numărul efectiv de opere remarcabile apărute anual este apropiat de cel cu care se mândrea regimul totalitarist – regresul calitativ nu se află în aria scriiturii, ci în aria editării neserioase/publicării neselective (o demonstrează şi problema traducerilor: în mod cert, mai multe opere valoroase străine au fost publicate după 1989 decât înainte – traducerea, corectura, tehnoredactarea plasându-le pe multe dintre acestea sub aşteptările cititorilor).

Problema îngrădirii creaţiei a fost rezolvată după căderea comunismului (recenta reinstituire a „delictului de opinie“ stârneşte serioase îngrijorări, chiar dacă momentan ameninţă, cu precădere, jurnalistica, nu beletristica – dar acesta constituie, cel puţin în clipa de faţă, un alt subiect).

Opere înainte nepublicate din motive ideologice au văzut, după Revoluţie, lumina tiparului, iar opere afectate anterior de cenzură au ajuns sub ochii publicului în varianta integrală.

În poezie, au fost propuse curente noi, unele însoţite chiar de manifestul cuvenit: himerism, fracturism, deprimism ş.a. (în opinia noastră, acestea reprezintă mai degrabă noi forme de manifestare a postmodernismului – existent în România, firav, şi înainte de 1989, luând amploare ulterior). Ca mişcare literară nouă s-a remarcat „Generaţia 2000“. Un rol deosebit în dezvoltarea postdecembristă a genului liric (dar şi a celorlalte genuri şi a criticii literare aferente), l-au avut, pe lângă revistele editate de Uniunea Scriitorilor (printre care se numără, fireşte, şi Apostroful în paginile căruia avem onoarea să publicăm rândurile de faţă şi ai cărui colaboratori fie şi-au câştigat după Revoluţie un bun renume, fie „doar“ şi-au menţinut, „con brio“, renumele deja dobândit), şi unele reviste literare tipărite sau electronice care au izbutit să reziste „pe piaţă“, prin calitatea materialelor publicate, un număr de ani suficient pentru a îşi asigura un loc aparte în inima şi în memoria iubitorilor de cultură (menţionăm, aici, cu titlu de exemplu, „neopaşoptista“ Mozaicul, apărând sub egida Uniunii Scriitorilor, şi „transgresiva“ EgoPHobia, aflată în al şaisprezecelea an de „viaţă“).

În proză, demonizarea capitalismului decadent a cedat „locul de onoare“ înfierării comunismului totalitar, iar cosmopolitismul şi, mai nou, multiculturalismul aproape au eliminat naţionalismul şi tradiţionalismul. De asemenea, au reapărut ori s-au dezvoltat specii şi subspecii literare în vogă în perioada interbelică, dar ferm descurajate, desconsiderate (prin încadrarea nejustificată la „literatură pentru copii“) ori chiar condamnate în „Epoca de Aur“: macabrul, goticul (să ne amintim cu acest prilej, de pildă, faptul că unele opere ale lui Cezar Petrescu nu au mai fost tipărite după instaurarea regimului comunist, ori au fost tipărite în formă „revizuită“, corespunzătoare noii ideologii şi lipsite de chiar simbolismul şi misterul care le confereau o valoare deosebită, motiv pentru care scriitorul este astăzi mult mai puţin cunoscut şi apreciat decât ar merita), fantasticul („acceptat“ anterior doar sub formă ludică, parodie a speciei – e.g. G. Bălăiţă, Lumea în două zile – ori sub forma asumat naivă a basmelor culte/poveştilor pentru copii), ştiinţifico-fantasticul (dezvoltat după Revoluţie şi în alte direcţii decât cea constructivistă, astăzi bucurându-ne inclusiv de existenţa unor cicluri epice de referinţă semnate de Dan Doboş şi, respectiv, de Ana-Maria Negrilă). Dacă V. Voiculescu şi M. Eliade au fost introduşi în programa pentru examenul de Bacalaureat, ridicându-se anatema nedrept aruncată asupra creaţiilor fantastice ale acestora, sperăm că, în viitor, învăţământul va avea în vedere şi opere mai recente aparţinând aceleiaşi categorii estetice, precum Viaţa începe vineri (Ioana Pârvulescu), Mâţa Vinerii (Doina Ruşti), Apocalipsis (Adrian G. Romila). Ar fi, de asemenea, absolut necesară şi o reconsiderare a atitudinii criticii literare româneşti vizavi de literatura fantastică, încă de prea mulţi considerată … puerilă (ignorându-se, inexplicabil, faptul că repere necontestate ale literaturii universale – de la W. Shakespeare la V. Woolf – nu s-au sfiit să îşi încerce talentul în slujba „phantasiei“).

Dacă tot am menţionat, în două rânduri, critica literară, se cuvine să semnalăm aici şi cele două mari istorii literare postdecembriste, menite să fie aşezate, alături de capodopera călinesciană, în biblioteca oricărui specialist – Istoria critică a literaturii române (Nicolae Manolescu) şi Istoria literaturii române contemporane(1941-2000) (Alex Ştefănescu).

Vom încheia opinând în sensul unei categorice – dar inegale, imperfecte şi nu lipsite de unii regretabili „paşi înapoi“ – dezvoltări a literaturii postdecembriste.