CRISTIAN VASILE: MEMORIALISTUL

Un septuagenar de 50 de ani, aşa îşi intitula în 2009 profesorul Paul Cornea textul de evocare a colegului şi prietenului său de la Facultatea de Litere din Bucureşti, atunci când Nicolae Manolescu împlinea 70 de ani. Şi-a păstrat cel aniversat aparenţa tinereţii accentuate la aproape un deceniu distanţă? Unii ar spune că da, îndeosebi uitându-se la prezenţa (editorială, culturală) activă şi la publicistica sa viguroasă mai recentă. Un alt exemplu este şi volumul de convorbiri cu criticul Daniel Cristea-Enache – Convorbiri cu Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017, 400 p. Cartea nu este doar o continuare memorialistică a lucrării sale din 2009 (Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Piteşti: Paralela 45, 2009, 422 p.), ci un amestec de rememorări autobiografice în alt registru – specific unui dialog cu un coleg de breaslă iscoditor – de secvenţe de istorie literară şi consistente reflecţii politico-diplomatice (datorate acelui Nicolae Manolescu, om politic al anilor 1990 şi ambasador al României la unesco timp de nouă ani).

Ce aduce nou volumul de conversaţii (electronice) cu Daniel Cristea-Enache? Nicolae Manolescu comentează între altele conţinutul dosarului său de securitate. Atunci când reputatul critic şi istoric literar pleca la Paris pentru a-şi ocupa postul din diplomaţia culturală, în ţară începea „revoluţia arhivistică“, iar la cnsas avea să ajungă inclusiv fragmente din dosarele de urmărire individuală întocmite de poliţia politică pe numele său. Spunem fragmente, pentru că în mod straniu au sosit în arhivele deschise cercetătorilor şi petenţilor acreditaţi la cnsas doar documente din perioada 1967-1975, deşi istoricul literar are indicii ferme că Securitatea a continuat să îl supravegheze (chiar mai intens) şi de la mijlocul anilor 1970 până la prăbuşirea regimului comunist. Dovezi ale urmăririi poliţieneşti se găsesc atât în Cartea albă a Securităţii (volumul consacrat Istoriilor literare şi artistice, 1969-1989 editat de un grup coordonat de Mihai Pelin), cât şi în dosarul întocmit de Securitate bunului său prieten, scriitorul şi disidentul Dorin Tudoran (alături de care a fost până la plecarea acestuia din ţară, în pofida riscurilor asumate).

De altfel, în postfaţa cărţii publicate de Dorin Tudoran, în 2010, după studierea dosarului, Nicolae Manolescu mărturisea că lectura celor 500 de pagini de documente toxice ale Securităţii i-a făcut pur şi simplu rău (N. Manolescu, „Securitatea noastră cea de toate zilele“, postfaţă la Dorin Tudoran, ed., Eu, fiul lor. dosar de securitate, ed. îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 511). Nu numai că materialele produse de uzina de represiune şi intimidare i-au readus în atenţie fapte şi evenimente îngropate în uitare, ci au reuşit să îl tulbure în mod profund – inclusiv pentru că „cele mai urâte lucruri nu sunt opera ofiţerilor [de securitate], ci a scriitorilor“. Poate şi din acest motiv, Nicolae Manolescu a ales ca motto al postfeţei sus amintite un citat din Adam Michnik care sună astfel: „comunismul se raporta la ce era mai bun în om spre a scoate din el ce era mai rău“. Iar cititorul va găsi exemplificări şi în dialogul pasionant cu Daniel Cristea-Enache.

O idee susţinută şi în scrierile anterioare, dar care acum apare dezvoltată este aceea că arestarea părinţilor în 1952, probabil anul de teroare maximă, a contribuit în mod categoric la decizia de a nu se integra comod în sistemul politic şi l-a vindecat de orice urmă de iluzie comunistă. Continuarea oferită de memorialist este însă aparent paradoxală. Deşi era practic un copil atunci când ambii părinţi au fost arestaţi la începutul anilor 1950 (p. 40) şi apoi a trăit în comunism cu stigmatul existenţei unor părinţi/rude foşti deţinuţi politici, totuşi Nicolae Manolescu afirmă că „…au existat anumite domenii socio-profesionale privilegiate în trecutul regim. De exemplu, universitatea, mediul academic, cu alte cuvinte. Ne-am bucurat de o libertate a expresiei (şi nu numai) care nu exista în domeniul public, în general. N-am fost obligat, alt exemplu, să mă înscriu în pcr“ (p. 42). Cumva aceste mărturisiri sunt convergente cu modul de a percepe cenzura comunistă (mai ales după 1964-1965), perspectivă care i-a fost reproşată după 1989 de mai mulţi autori şi confraţi, începând cu Alexandru George. „Cenzura ideologică – crede N. Manolescu – a jucat în cântarul care măsoară importanţa cuvintelor noastre un rol secundar. Suportabil în majoritatea cazurilor, perturbant în destule, mutilant în câteva. Alexandru George m-a admonestat într-un rând pentru a fi pretins, după 1989, că publicaţiile mele n-au suferit leziuni grave din cauza cenzurii“. Imediat, memorialistul adăugă faptul că a vorbit doar în numele său fără a mai încerca vreo extrapolare (pp. 8-9). Poate pe bună dreptate reputatul istoric literar insistă asupra importanţei majore a autocenzurii, asumată de mai mulţi confraţi înainte de 1989. Numai că şi aici discuţia este lungă şi complicată, deoarece autocenzura este o consecinţă a cenzurii comuniste fiind practicată de mulţi scriitori, îndeosebi de cei care nu aveau un „spate“ politic sau un binefăcător“ (precum George Ivaşcu).

Cel din urmă – profesor la Litere, conducător timp de decenii al unor gazete influente precum Contemporanul şi România literară – revine periodic în confesiunile lui Nicolae Manolescu (pp. 150 şi urm.). S-a vorbit despre George Ivaşcu ca despre omul providenţial pentru cariera lui Nicolae Manolescu, iar istoricul literar îl aminteşte foarte des, cu deferenţă şi recunoştinţă, fără însă a-i oculta compromisurile cu puterea politică. Dar şi această colaborare cu autorităţile ideologice – asumată de Ivaşcu în timpul ceauşismului şi al cultului personalităţii – l-a cruţat pe N. Manolescu de redactarea unor texte indezirabile, după cum recunoaşte în dialogul cu Daniel Cristea-Enache. Cred că la acest moment, dialogul polemic al lui N. Manolescu cu contestatarii săi de după 1990 (pp. 82 şi urm.) este mai puţin relevant în plan istoriografic; mai important este faptul că astfel de mărturisiri despre epoca postbelică sunt extrem de preţioase pentru istoricii şi istoricii literari care vor recompune viaţa culturală şi politică îndeosebi din comunism.

Probabil mai mulţi istorici au ridicat din sprâncene atunci când au sesizat raportarea criticului literar şi a memorialistului la procese precum destalinizarea şi desovietizarea, îndeobşte disociate ferm şi considerate fenomene diferite. Pentru Nicolae Manolescu, mai ales din anii 1960 „în România, destalinizarea luase forma originală a unui antisovietism“ (p. 9). Dar a existat în România „stalinismului pentru eternitate“ teoretizat de Vladimir Tismăneanu (Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, ed. a doua, Edit. Humanitas, 2014) o reală destalinizare? Nu o dată istoricii comunismului, mai ales cei din „şcoala Tismăneanu“, au insistat că în ultima perioadă a regimului Gheorghiu-Dej şi la începutul regimului N. Ceauşescu în România se produce mai degrabă o desovietizare, nu o destalinizare adevărată, iar „tezele din iulie“ 1971 ar dovedi de fapt că Ceauşescu rămăsese în esenţă un stalinist care însă, din motive tactice, a fost nevoit să permită pentru un timp relaxarea cultural-ideologică şi să continue pe linia unei liberalizări limitate. Se anunţă însă o polemică pasionantă, iar unul dintre meritele cărţii de convorbiri este tocmai caracterul său provocator.