CONVERSAŢII CU NICOLAE MANOLESCU

Publicăm un important, pentru istoria culturii noastre, interviu cu dl Nicolae Manolescu, realizat de regretatul nostru coleg, prozatorul şi eseistul Mihai Dragolea, în decembrie 2012, la Studioul Teritorial Cluj al Televiziunii  Române. Interviul a fost făcut cu ocazia prezenţei dlui Nicolae Manolescu, ca profesor, la Universitatea „Babeş-Bolyai“, care i-a decernat înaltul titlu de doctor honoris causa. (Marta Petreu)

 

Mihai Dragolea: Stimate domnule Manolescu, sunteţi o personalitate a culturii româneşti,  preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi ambasadorul nostru pe lângă unesco, la Paris. Vă mulţumesc că aţi acceptat această discuţie înaintea evenimentului, important, pentru care sunteţi prezent la Cluj.

 

Nicolae Manolescu: Vă mulţumesc pentru invitaţie. Am venit cu mare plăcere şi cu aceeaşi vie curiozitate pe care o am faţă de dumneavoastră mereu.

 

M.D.: Astăzi la ora unsprezece urmează să vi se decerneze titlul de doctor honoris causa al Universităţii Babeş-Bolyai. Felicitări, e o distincţie foarte înaltă…

 

N.M.:  Mulţumesc. Da, e o distincţie foarte înaltă, cea mai înaltă în mediul academic…

 

M.D.: Dumneavoastră, în multe ocazii, în interviuri şi în articole de-ale dumneavoastră, spuneaţi că v-a plăcut dintotdeauna să fiţi profesor. Că aceasta a fost vocaţia şi dorinţa dumneavoastră. Ştiu că aţi povestit la un moment dat că pe la 8 ani făceaţi pe profesorul…

 

N.M.:  Cu fratele meu mai mic, da, îl învăţam să scrie. Şi el adormea…

 

M.D.: [râde]

 

N.M.: Primul meu elev, pe primul meu elev l-am adormit. Deci am început bine. [Amândoi râd.]

 

M.D.: Da, aţi început bine şi aţi continuat foarte bine.

 

N.M.: Mai rămâne acuma, la bătrâneţe, să-i adorm pe ultimii ca să se închidă cercul…

 

M.D.: Ce-a reprezentat meseria de dascăl? Pentru că aşa îi spuneţi dumneavoastră, chiar acuma recent am citit un articol, Domnul Trandafir…, în Adevărul de Weekend, în care, într-un fel, deplângeţi faptul că există la ora actuală mulţi tineri care habar n-au de domnul Trandafir. Nici cei care încearcă să devină dascăli.

 

N.M.:  Din păcate, tot mai puţini. Da, n-au avut, să zic, norocul unui domn Trandafir în viaţa lor. Dar l-or fi citit pe Sadoveanu… E o mare problemă!, pe de o parte studenţii noştri nu-şi mai aleg cariera de dascăl pentru motive, să zic aşa, destul de solide, de pildă leafa mică. Şi dacă ar fi numai asta încă, niciodată profesorii n-au fost plătiţi în mod extraordinar. Amândoi părinţii mei au fost profesori, până s-au pensionat, uneori şi după aceea. Mama mea dădea meditaţii, fără bani bineînţeles, aşa, de plăcere, până pe la vreo 90 de ani. A murit la o sută un an, când nu mai era în stare să dea meditaţii, dar toată viaţa a făcut asta. Părinţii mei n-au câştigat nici ei, nu mi-au lăsat nicio casă, n-au lăsat nimic. Am ce mi-am făcut eu cu mâinile mele, să zic aşa. Dar mai e şi altă problemă. Este un declin evident al prestigiului şcolii. Foarte mulţi se întreabă de ce să se ducă la şcoală. Pot foarte bine, chiar şi fără liceu, mai ales dacă au şi nişte părinţi pe care eu îi numesc inconştienţi, care le cumpără permisul de conducere şi o maşină ca lumea şi îi vezi toată ziua cu cheile de la maşină pe deget, cu haină de piele şi cu cercel în ureche, raşi în cap. Şi ştii că sunt oameni de afaceri. Şi au vreo şapte-opt clase, dacă au terminat liceul e mare lucru. Şi atunci, bineînţeles, ce model? Astfel de modele îi îndepărtează pe foarte mulţi de şcoală. Vă spun, dacă reuşim atât de bine de la început şi fără să ne mai batem capul, trebuie să stăm în bancă acolo să ascultăm toate poveştile din lume, să mai dăm şi examene?! Apoi sunt cei care vin la facultate şi absolvă şi pleacă în toate direcţiile, numai în învăţământ nu. Pe vremuri, de la noi de la filologie, de pildă, nouăzeci la sută dintre absolvenţi mergeau în învăţământ. Când am terminat eu, acum şaizeci de ani, mergeam în învăţământ. Aşa era şi de la matematică, de la fizică, de la chimie… absolvenţii deveneau profesori. Acuma s-a isprăvit. Nu ştiu câţi la sută mai merg în învăţământ. Restul îşi găsesc de lucru în alte domenii.

 

M.D.: În alte domenii, care, sigur, sunt utile social şi respectabile…

 

N.M.:  Nu-i mai puţin adevărat că îmi vine greu să cred că, fără şcoală, se poate face ceva în viaţă. Viaţa însăşi s-a complicat foarte tare. Şi acuma, ştiţi, mă gândeam odată când apăruseră televizoarele cu circuite integrate… după ce se terminaseră cele cu lămpi… Acolo mai vedeai câte o lampă, o mai strângeai un pic, mergea. Văzui odată că a venit un băiat, foarte tânăr de altfel, care a deschis fundul radioului. Şi a văzut acolo, a pus, a făcut, a sudat, nu ştiu ce a făcut, dar mă gândeam că omul ăsta a ştiut să citească placa aia, pe care erau nişte puncte [râde]… a ştiut s-o citească, deci îţi trebuie carte ca să repari un televizor, deci o chestie, să zicem aşa, de muncă aproape brută. Păi cu atât mai mult îţi trebuie şcoală ca să faci altceva, politică, de exemplu, să guvernezi o ţară.

 

M.D.: Da!

 

N.M.: Or, nu vreau să zic nimic despre politicieni… Deocamdată stau şi mă gândesc aşa… aud numai ce spun, cum vorbesc. Am citit şi eu discursurile parlamentare ale lui Delavrancea, ale lui Maiorescu, ale lui P.P. Carp, ale lui Iorga… editate de curând, au început, Academia le reeditează pe-ale lui Iorga. Am fost patru ani în Parlament, dar n-am auzit un discurs comparabil cu vreunul din discursurile astea, clasice.

 

M.D.: Dar…

 

N.M.: Făceau altă şcoală.

 

M.D.: În acelaşi articol despre domnul Trandafir, spuneţi la un moment dat că, dacă învăţătură nu e, atunci…

 

N.M.:…nimic nu e. Am parafrazat şi eu textul biblic, celebru, despre iubire.

 

M.D.: Se pare că asta ne paşte, pentru că învăţătura…

 

N.M.: …trebuie luată în serios, adică… trebuie reintrodusă în capul tinerilor şi al părinţilor ideea că uneori…

 

M.D.: …şi părinţii greşesc.

 

N.M.: Părinţii sunt un mare pericol pentru şcoală. Vin cu  obişnuinţele lor, cu dorinţele lor, cu frustrările lor. Să dau un exemplu, pe vremea lui Ceauşescu, un fost ofiţer de securitate, care acuma era pus să care cu pistolul la brâu banii de la bancă la magazine şi de la magazine la bancă, (pentru beţie îl ţinea), avea doi copii, absolut oligofreni, fără nicio discuţie, care însă îi demontau şi îi montau motocicleta din faţa casei în  5 minute, în 10 minute. El habar n-avea. Da, dar vroia să facă şcoala, să aibă bacalaureat şi să dea şi la facultate şi tot mergea cu sarsanaua cu bani şi cu mâncare, că pe vremea aia…

 

M.D.: … se  plătea  în natură.

 

N.M.: Da, pe la inspectorate, pe la director. Şi ei spuneau: măi băiatule, lasă-i, lasă-i, că pe la bătrâneţe o să te adune de prin şanţuri şi o să te ţină ei, că meseria asta e o meserie foarte, foarte bună şi care aduce şi bani. Lasă-i, domnule, să demonteze motocicletă, să repare motociclete. Nu fă din ei medici, aşa, că, îşi omoară pacienţii. Nu! Să facă şcoală. Şi acum sunt părinţi care sunt în stare să plătească la tot felul de universităţi particulare sume exorbitante, să aibă copilul lor o diplomă, chiar dacă el nu face nicio carte acolo, pentru că la trei sferturi din aceste universităţi e o catastrofă.

 

M.D.: Se recunoaşte acum faptul că universităţile particulare au făcut foarte mult rău universităţilor, să zic, clasice.

 

N.M.: Nu numai, dar au scos diplome, adică foi de hârtie pe care scrie absolvent, sau doctor, sau masterand, sau… Au scos foi de hârtie care n-au nicio acoperire în realitatea profesională. În spatele acestor foi de hârtie sunt nişte oameni care n-au dat pe la şcoală.

 

M.D.: N-au văzut nici măcar cum arată.

 

N.M.: Răspândirea învăţământului la distanţă este o mare nenorocire. Profesorul trebuie să stea să se uite în ochii elevului şi elevul în ochii profesorului, învăţarea presupune şi un contact uman.

 

M.D.: Profesorul trebuie să-şi construiască autoritatea de care vorbiţi.

 

N.M.: Şi ne întoarcem la autoritate: a dispărut. Autoritatea în şcoli a dispărut. Nu e, nu mai trebuie, nu e bună, de fapt acum e o mentalitate generală că şcoala nu mai e bună. Lasă că şcoala e proastă, asta ştim, că n-are disciplină, n-are nu ştiu ce, mai sunt încă copii la ţară care stau în frig sau să duc la closete în curte, îngheţate, şi chestii din astea. Trecem peste infrastructură, care a fost şi a rămas săracă. Păi, doamna ministru Andronescu nu s-a ales cu nişte purici vizitând o şcoală… adică atâta vreme cât avem purici în şcoală şi closete turceşti în curte, la câţi ani de la independenţa faţă de Imperiul Otoman, noi ce pretenţie putem să avem? Adăugăm la asta faptul că profesorul nu mai e ce-a fost odată, uitaţi-vă ce scandaluri se întâmplă în şcoli, elevi care îşi agresează profesorul, directori de şcoală care acoperă aceste lucruri de teamă ca şcoala lor să nu iasă prost sau pentru că are o anumită relaţie cu părintele respectiv… părinte care se întâmplă să fie ofiţer de poliţie, de pildă. Păi, în momentul în care intră în şcoală cine vrea, cu toate că e pază acolo. Am ajuns să punem pază la şcoală? Jandarm la şcoală? Păi, pe vremea lui Ceauşescu, când ne plângeam că şcoala e proastă, aşa ceva nu se întâmpla. Şi, atunci, ce autoritate are învăţătorul sau profesorul… Un profesor pălmuit în faţa şcolii, în faţa clasei, şi-a pierdut autoritatea definitiv.

 

M.D.: Asta nu-i o chestie care se mai poate remedia.

 

N.M.: Nu, nu. Şi el ce să facă? Să agreseze la rândul lui, să de-a şi el pumni, picioare, să se bată, să se păruiască? Ce să facă?

 

M.D.: Asta e consecinţa disoluţiei autorităţii.

 

N.M.: Ea a început de foarte multă vreme, în Europa a început, în Franţa, în mai 1968. Cu mişcarea studenţească, nu? La patruzeci de ani de la mişcările studenţeşti, francezii le-au evocat de curând. Inclusiv protagoniştii spuneau că li se pare o prostie ce-au făcut atunci. În momentul în care şcoala s-a liberalizat, elevul a devenit egalul profesorului şi discuţia dintre profesor şi elev a devenit un schimb, de fapt, de opinii. Dreptul la opinie al elevului şi desfiinţarea cursurilor magistrale. Şi-atunci ce discuţie să am eu cu nişte elevi sau studenţi cărora nu le-am spus încă nimic? După ce le spun, după ce ascultă, se gândesc, da,  pot să vină pe urmă şi să aibă idei, să mă întrebe. Dar nu înainte! Cum adică, să fac seminar interactiv şi să nu am curs? Nu să poate. Lasă-mă să le spun ce am de spus, altfel la ce sunt bun ca profesor? De aici a plecat, de la lichidarea practică a autorităţii şcolii. Pe urmă, şi,  implicit, a dascălului. Pe care o agravează foarte tare acum învăţământul la distanţă şi internetul. Păi, eu mă duc pe internet şi culeg de acolo ceva şi zic, ce îmi mai trebuie şcoală şi profesor, am totul. Numai că internetul îţi dă informaţii, nu-ţi dă cunoştinţe. Între informaţie şi cunoştinţă este o sită. Sita aia se cheamă spirit critic, se cheamă profesor, se cheamă om de meserie. Informaţia, dacă o iei aşa cum este, dacă n-o treci prin sita critică, nu devine învăţătură, ci este o formă de dopaj. Copiii ăştia asta sunt, vă aduceţi aminte un film de pe vremuri, Mondo cane, film documentar, cu nişte gâşte puse la îngrăşat.

 

M.D.: Da.

 

N.M.: Da, li se îndesa pe gât mâncarea până când făceau o sută de kilograme. Cam aşa să întâmplă în şcoală acuma: dopăm cu informaţie. Elevii cei mai buni sunt stocuri de informaţie. Dar cu care n-au ce face, pentru că nu le foloseşte la nimic. Lasă c-o uită. Informaţia brută se uită. Cunoştinţele au o durată mai lungă de viaţă. Asta înseamnă informaţie filtrată, asumată, înţeleasă, interpretată. Am fost şocat acum o săptămână sau două, de o întâmplare din Franţa, cu o fată de nouă ani, la şcoală. În maşină, ne duceam împreună undeva, ne spune maică-sa: ajută-mă să repet puţin pentru mâine la nu ştiu ce, pentru că nu ştiu. Fata fiind prin clasa a doua, poate a treia. Zice: nu ştiu ce înseamnă efect de seră. Păi, zic, uite, vezi acolo, pe dreapta, pe câmp, acolo se fac legume… [neinteliginbil] Încearcă să îmi explici ce înseamnă efect de seră. Zice: cu vorbele mele? Da, bineînţeles, că nu cu ale mele, i-am spus. Păi, nu ne lasă, noi trebuie să spunem cum scrie în manual, mi-a spus ea. Întâi spui cu vorbele tale şi îmi dovedeşti că ai înţeles, i-am spus eu, pentru că dacă iei papagaliceşte ce scrie în manual e limpede că nu înţelegi. Dar, zice, nu ne dă voie aşa la şcoală. Atunci am încremenit. Şi asta nu era la Cucuieţii din deal, era la Paris…

 

M.D.: Deci este…

 

N.M.: Deci asta este cu şcoala. Chestia asta, cu vorbele mele. Sigur că cu vorbele tale trebuie să spui. Să vă mai spun ceva: ultimul an de liceu eu l-am făcut la Sibiu. La „Gheorghe Lazăr”, ultimul… am întrerupt cât părinţii mei au fost arestaţi, am plecat la Râmnicu Vâlcea şi pentru ultimul an de liceu m-am întors la Sibiu. Eu nu l-am văzut niciodată pe directorul şcolii. Tatăl meu, înainte de a fi arestat, fusese director adjunct, perioadă scurtă de timp. Toţi ştiau că sunt fiul profesorului Apolzan, care a fost acolo, şi al  Sabinei Apolzan, care fusese profesoară la liceul de fete. Pe vremea aia erau separate, ca-n Coreea de Nord. La un moment dat, m-a chemat elevul de serviciu şi mi-a spus: Du-te la director, te cheamă directorul. Unde-i directorul? Zice, uite, mergi pe coridorul ăsta. Şi mi-a arătat un culoar lung, lung, unde erau afişate toate panourile cu absolvenţi. Şi m-am dus, am deschis uşa, am ciocănit, am intrat într-un birou enorm, unde era o doamnă care stătea pe scaun. Eu nu ştiam, directorul e femeie, un bărbat?, am crezut că ea este directorul şcolii. Era numai secretara. M-a poftit, am intrat într-un cabinet mare, directorul mi s-a părut şi el de măcar doi metri. Când s-a ridicat în picioare, eu eram atât de emoţionat, încât până în ziua de azi nu ştiu de ce m-a chemat. Îmi este imposibil să îmi aduc aminte ce treabă a avut el cu mine. Ce treabă putea să aibă el cu mine? Nu ştiu, eram pulbere de emoţie. El era simbolul autorităţii. Nu ştiu cum îl cheamă, nici nu ştiu dacă era tânăr sau bătrân. Ştiu că era înalt. Acuma, eu nu eram foarte înalt la vîrsta aceea, şi el mi s-a părut enorm. Treizeci de ani mai târziu, tot în regimul comunist, m-am dus la o şcoală în inspecţie de grad, eram în cabinetul directorului, într-o şcoală nouă, cu un cabinet mititel, o masă acolo, eram cu profesorul, cu inspectorul, cu directorul şcolii şi discutam lecţia. Era târziu, înspre iarnă, şi auzeam nişte păsări. Eu nu mă pricep la păsări, n-am făcut zoologie decât prin clasa a 6-a şi am uitat complet. Eram un pic mirat, ce păsări sunt acolo iarna, totuşi… Până la urmă mi-am dat seama că uşa de la cabinet era întredeschisă şi o fată, eleva de serviciu, îl fluiera pe director să iasă puţin până afară. Şi culmea, el a ieşit. [amîndoi râd.] Măsuraţi distanţa. [amândoi râd.]

 

M.D.: De neacoperit… extraordinar. Probabil că dacă v-aţi duce acum aţi vedea…

 

N.M.: Acum probabil l-ar lua cu „Ieşi, măi, afară!”. [Amândoi râd.]

 

M.D.: Domnule Nicolae Manolescu, aş vrea să vă întreb acum, în ceea ce-l priveşte pe scriitorul Nicolae Manolescu şi Uniunea Scriitorilor, pe care o conduceţi de şapte ani, sau de cât…?

 

NM: Din 2005, de 7 ani.

 

M.D.: Exact! Are şi Uniunea probleme? Cum sunt în toate sectoarele…

 

N.M.: Eu trag nădejde că nu sunt chiar atât de grave în toate sectoarele, că intru [râde] intru în panică. Nu, nu. Nu, noi avem probleme îngrozitoare.

 

M.D.: Ca uniune de creaţie, ca bani, de fapt.

 

N.M.: A dat faliment principala instituţie cu care noi aveam contracte, într-un mod, cum să spun, surprinzător, iar oamenii de acolo s-au purtat îngrozitor. Ne-au lăsat cu datorii de sute de mii de euro, cu electricitatea neplătită, cu gazele neplătite. Şi acuma orice încasăm…, că ne-am adresat şi noi guvernului, mai întâi Boc, acuma Ponta. Au fost înţelegători, fără îndoială, ne-au ajutat cât au putut, trebuie să recunosc, le sunt îndatorat. Doar că banii care ne vin de acolo ne sunt înhăţaţi de Fisc în contul datoriilor pe care le avem pentru că n-am putut plăti salarii, da, chiar dacă nu plătesc salarii, îţi ia părţile care se cuvin statului de acolo şi, aşa, a tot crescut datoria. Tot ne străduim acuma să găsim un alt chiriaş, să vedem ce facem. Am dat greş până acuma. Oamenii sunt profund neserioşi. Oameni de afaceri care vin să semneze contracte de câteva zeci de mii de euro, să ne înţelegem, adică nu e, nu venim cu contracte din astea enorme…, semnează, după care luni de zile noi aşteptăm să dea banii. Şi nu-i dau. Probabil că n-au, precum a făcut un personaj cunoscut, care a rămas acuma şi fără partid, când s-a dus la Râmnicu Vâlcea, la Oltchim, fără să aibă bani de fapt. Deci asta e, suntem în acest vârtej, să spunem aşa, de… iresponsabilităţi circulare.

 

M.D.: Aţi continuat lucrul la Istoria critică a literaturii?

 

N.M.: Nu, am făcut o foarte minuţioasă corectură, că era plină de greşeli. Şi, cu ocazia asta, sigur că am făcut nişte modificări. Nu am, n-am încă un contract pentru a doua ediţie, editorul s-a sufocat. A scos totuşi treisprezece mii de exemplare. Din care a vândut douăsprezece mii şapte sute. S-a sufocat, şi nu, nu mai poate, nu mai rezistă, totuşi are, nu ştiu cât are, două mii de pagini. M-am rugat de unii şi de alţii, cărora le-am dat cartea sau care mi-au zis că au citit-o, citiţi şi daţi-mi în scris pagina cu greşelile de tipar… de fapt, sunt foarte multe. Şi aşa am şi constatat că fiecare citea numai paginile care se refereau la el. Doi sau trei, într-adevăr, mi-au dat erorile de culegere pe toată cartea, sau aproape pe toată. Cei mai mulţi mi-au dat numai pe capitolul despre ei, care era mai mare, mai mic, în sfârşit. Şi aşa am zis, uite, domnule, cum mă citesc ei, aşa, pe bucăţi, şi numai dacă se referă la ei înşişi.

 

M.D.: Proză mai scrieţi?

 

N.M.: Nu, acum nu mai scriu, am scris, am publicat un volum la Maşina de Scris…

 

M.D.: La editura Domniţei Ştefănescu.

 

N.M.: M-am jucat şi eu puţin la un moment dat, nu putem s-o ţinem aşa toată viaţa pe un singur gen literar.

 

M.D.: Din Teme aţi scos un volum.

 

N.M.: Am scos şi de acolo câteva şi le-am pus la proză… erau unele inedite. O să public şi poezii la un moment dat. Nu sunt în stare să scriu rondeluri, sau sonete, sau poezii cu formă fixă. Dar aşa cum e poezia postmodernă, asta mă încumet. Că e un fel de proză puţin ritmată, şi la aşa ceva urechea mă ajută.

 

M.D.: Domnule Manolescu, încă o dată felicitări pentru ceea ce urmează să se întâmple la  Universitate. Vă doresc multă sănătate.

 

N.M.: Păi, la vârsta mea, asta este obligatoriu. De la o vârstă înainte n-ai voie să mai fii bolnav.

 

M.D.: Să fiţi sănătos! Şi să veniţi din nou cât de curând la Cluj.

 

N.M.: Mai vin, mai vin. Toţi colegii mei de liceu de la Sibiu au venit şi au făcut facultate la Cluj… Unii au rămas, rectorul de la Medicina din Cluj a fost coleg de clasă cu mine la Lazăr, la Sibiu… Din toată clasa mea de la Gheorghe Lazăr, numai eu m-am dus la Bucureşti. Eram complet singur acolo…

 

M.D.: Încă o dată vă mulţumesc. Şi să ne vedem cu bine şi sănătoşi.

 

N.M.: Să dea Dumnezeu.

n

Cluj, 14 decembrie 2012

Interviu realizat de
Mihai Dragolea