SIMONA POPESCU: CE E UN SCRIITOR?

„Ce e un scriitor?“, sîntem întrebaţi, eu şi Andrzej (Stasiuk), la Lublin. „Un idiot“, spune Andrzej rîzînd. Poate un „MARE idiot“, zic, la rîndul meu, despovărată brusc de alte conţinuturi pe cale de a se formula. Sînt în faţa noastră o mulţime de tineri. Le văd feţele şi mîinile (un ecou din Gombrowicz). Şi nu ştiu ce-a vrut Andrzej să spună (glumind amar? ironic?). Eu mă gîndesc la Idiotul lui Dostoievski. Mîşkin. Nu se simţea bine pe lume, printre oameni (adulţi), pentru că „nu se pricepea“. Dacă-mi amintesc bine, cînd vorbeşte el, la un moment dat, despre ce înseamnă să fii luat drept „idiot“, se pregătea să plece la Berlin. Eu vin de la Berlin şi peste trei zile mă întorc acolo. Pomenesc la Lublin de Idiotern al lui Lars von Trier. Le vine unora, cît se poate de întregi la minte, ideea să se retragă într-o casă, la marginea unui orăşel. Se hotărăsc s-o facă pe „idioţii“, să părăsească o vreme viaţa lor oficială, în care funcţionează pentru că… „se pricep“. Ies în lume împreună şi se fac că nu „se pricep“. Unora chiar le iese. Dar nu merg toţi pînă la capăt. Cît e joacă e joacă, dar pînă unde poate fi dusă ea? Joaca le aduce tot ce pierduseră pînă atunci din prea multă „pricepere“.

 

Să fii „idiot“ înseamnă să nu mai vrei să „funcţionezi“.

Să nu…

Să nu te mai grăbeşti, orice-ar fi

să nu mai fii ocupat, orice-ar fi

să nu te mai aperi, orice-ar fi

să nu mai aperi locul din care vii, orice-ar fi

să nu mai conteze locul din care vii, orice-ar fi

să nu-ţi mai baţi capul cu cine eşti tu pentru alţii

să laşi inima să ştie asta – pentru tine

să nu-ţi mai pese de locul în care te duci, orice-ar fi

să nu mai compari locurile, căci în toate eşti străin, orice s-ar zice

să-ţi placă să fii străin

să nu te laşi domesticit, confiscat

să nu ţii de nimeni şi de nimic, orice-ar fi

să nu vrei să-ţi aparţină nimic, orice ţi s-ar da

să-ţi aminteşti de Ezra Pound care spunea că

tot ce rămîne pînă la urmă e ceea ce iubeşti

să fii atent la „intermitenţele inimii“

să nu mai fii dispus să vorbeşti cu oricine, orice-ar fi

despre orice, orice-ar fi

şi să fii dispus, uneori, să vorbeşti cu oricine, orice-ar fi

să fii cu adevărat proprietarul timpului şi al spaţiului tău

să vezi (să te vezi) extras din contexte, eliberat de context

să refaci corect contextul

să nu mai zîmbeşti, dacă nu-i de zîmbit

să nu mai vorbeşti, dacă nu-i de vorbit

să nu taci, dacă nu-i de tăcut

să nu-ţi pese de armurile lor sociale, pirogravate, de lemn putred

să te înconjori de prieteni, să ai timp pentru ei

să-ncepi să fii atent la aerul din jurul tău, ca-n copilărie

şi aerul să se umple (ca-n copilărie) de tot felul – imagini din alte lumi

să fii atent la orice, oriunde

să priveşti şi cu ochii cei lăuntrici

ca-n copilărie să-i simţi pe oameni de departe

să te îndepărtezi de ei

să te apropii cu grijă, ca de păsări

ca de păsări trebuie să te apropii de oameni

să mergi încet, încet într-un loc în care toţi aleargă zăpăciţi

să dormi cînd ceilalţi muncesc

să stai în pădure, pe un peron, aşteptînd un metrou

pe un peron ca-n Delaunay acum, la miezul nopţii, la Berlin

cînd pădurea înconjurătoare e mai mult decît o pădure

să-l întrebi pe unul dacă ştie cine-i Delaunay

„Păcat!“, să-i spui, dacă vezi că nu ştie cine e Delaunay

sau mai bine să nu spui nimic, ce-ţi pasă?

să-l întrebi dacă a văzut vreodată tabloul lui Gauguin cu titlul:

„De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?“

să te separi de cei cu busole

să le laşi lor Estul, Vestul cu înţelesurile lor cu tot

să spui, cu gîndul la Pessoa: „Da, în sfîrşit, univers există şi în Rua dos Douradores. Şi aici Dumnezeu veghează să nu ne lipsească niciodată enigma de a exista“.

Da, în sfîrşit, univers există şi în strada Heinrich Heine din Berlin, sau pe strada Kanonia din Varşovia, sau pe strada Jules Michelet din Bucureşti. Şi aici Dumnezeu veghează să nu ne lipsească niciodată enigma de a exista.

 

Dragă Andrzej,

 

Mai ţii minte întîlnirea noastră de la Lublin, de acum 6 ani? Mai ţii minte cum am răspuns la întrebarea aia, „ce este un scriitor?“, legîndu-ne de cuvîntul „idiot“?

În 2002, cînd m-am întors din Varşovia în Berlinul în care mai aveam de petrecut o lună din două, un prieten, Ernest W., mi-a spus că termenului „idiotos“ – care în greacă desemnează pe cineva care trăieşte ceva cu convingere şi adesea se izolează voluntar – i-a dat prima dată un sens negativ Paracelsus. O să-ţi povestesc poate cîndva care e legătura mea cu Paracelsus. Şi-apoi, după o vreme, nu mai ştiu cum am ajuns să vorbesc, într-o cafenea, cu o traducătoare despre cuvîntul idiot. Am primit de la ea un mesaj care suna aşa:

Nu mai ţin minte exact de ce am ajuns să discutăm despre „idiotul“ lui Dostoievski, dar am verificat ce îţi spuneam: într-adevăr, în limba rusă, pe care tu o cunoşti, idiot (imbecil) se spune chiar aşa, „idiot“, cu accentul pe al doilea „i“.  Dar se spune „idiot“ cu „io“ scurt pentru „el/ea/ neutru merge“: merge pe jos. Se mai spune pentru „plouă“ pentru că la ei se spune că „ploaia merge“.

Nu ştiu daca te va ajuta, dar te rog mai spune-mi în ce context ni s-a părut, la micul dejun, atît de hazliu…

 

Nu pot verifica dacă nu sînt nişte aiureli ce mi-a spus fata aia. Ce ciudat că ea îşi imagina că eu „cunosc“ limba rusă. Nimeni nu vroia la noi să ştie limba rusă! Tu ştii limba rusă?

Acolo, la Berlin, am mers mult pe jos, cu ploaia. Fiecare mergea în felul ei.

 

Dragă Andrzej,

 

Am citit cum ai devenit tu scriitor. M-au rugat, de la editură, să scriu ceva despre cartea ta într-o prefaţă. Poate o să-ţi traducă cineva cîndva. Am auzit că a scris despre cum ai devenit tu scriitor Jáchym Topol. L-am întîlnit cîndva în Amsterdam.

 

M-am gîndit cum aş scrie eu despre cum am devenit scriitoare. Poate pentru că mi-am dat seama că vorbitul este ceva foarte ciudat, foarte complicat, foarte artificial, inuman (deşi se zice că fix lucrul ăsta ne diferenţiază de animale). De copil mă preocupa asta: vorbitul. Înainte să spun ceva făceam frazele în gînd, apoi le refăceam de mai multe ori. Aveam mai multe posibilităţi, uneori contradictorii. Şi ascultam ce spun ca şi cum ar fi fost un obiect străin, un fum care se risipea repede, schimbîndu-şi forma iniţială.

 

Înaintea scrisului e scrisul aiurea, prescrisul pros(t)crisului – sintaxa sucită şi frazele pe care nu le duc niciodată pînă la adevăratul capăt. Apoi urmează despicatul vorbelor şi al lucrurilor, întretăierea lor continuă. Eschernitatea.

 

Sînt multe în capul meu şi aş vrea să fac „ordine“ (adică să mut de colo colo), cuvînt cu cuvînt. Dacă nu faci „ordine“, nu mai găseşti lucrurile, uiţi de ele, se ascund unele după altele, unele într-altele. Cînd eram copil, mama mă punea la fiecare sfîrşit de săptămînă să fac ordine în dulapuri. Nu-mi plăcea, era o mare plictiseală, dar ce mă bucuram de cîte ori găseam aceleaşi lucruri, ştiute, apărînd mereu la suprafaţă, ca nişte veşnice surprize ale deja cunoscutului! De pildă, în pălăria albă şi rotunjoară a mamei, caraghioasă ca o oliţă de noapte, pălărie cu care n-am văzut-o niciodată – doar într-o fotografie – era o punguliţă şi, în ea, o parte din istoria noastră despre care nu se vorbea la şcoală, sub forma a două monezi din argint, una cu chipul Regelui Carol, cealaltă cu chipul Regelui Mihai. Mai era o brăţară cu mulţi Carol. În altă pungă, era un inel de aur cu un rubin de la bunicul meu, cel omorît în condiţii bizare, istorice, cum se zice, a dispărut din viaţa tatălui meu cînd el avea doar 6 ani. Dar eu aveam să aflu asta după 30 de ani. Şi mai era un alt inel de aur, tot cu un rubin, care părea versiunea feminină a celuilalt. Inelul îl găsise mama pe jos. Nu l-a purtat niciodată. Nu-mi plăcea să fac ordine în dulap, dar îmi plăcea, în schimb, să fac ordine în cap. De fapt, cînd citeam, şi ea credea că citesc pentru şcoală, eu nu făceam altceva decît să-mi fac ordine în cap. Uneori plecînd de la cuvintele dintr-o carte. Vorbeam cu mine prin carte, cum s-ar zice. Nu mă interesa cu adevărat ce se întîmplă acolo. Îmi plăceau cărţile care-mi făceau cadoul ăsta – să mă pună în legătură cu mine, cu lumea aia ca un ciorchine, ca un uriaş frunziş în continuă mişcare. Cînd faci ordine, trebuie să arunci din obiecte, să le rearanjezi, găseşti o altă întrebuinţare lucrurilor vechi, le dai alt rost. Scrisul e un fel de „ordine“ în cap, care nu seamănă deloc cu ordinea din dulap. Lucrurile nu sînt aranjate, ele sînt mereu… deranjate.

 

Dragă Andrzej,

 

Citesc cum te descurci tu ca scriitor din Est în Străinătate. Văd că faci faţă. Îţi iei din cînd în cînd un whiskey. Îmi pare rău că eu nu beau. Am văzut că şi tu te duceai în gară, ca să vezi lumea, să simţi normalitatea ei. Normalitatea? O vînzoleală. Am citit undeva că şi Dubravka Ugrešić mergea la gară, cînd emigrase ea în prima ei ţară, în oraşul Berlin!

 

Scriitor în Străinătate, cu străinătatea ta cu tot. Cînd am ieşit de după Cortină (de fier), am văzut cum merg lucrurile. Se mirau unii că, venind dintr-o zonă fostă comunistă, eşti un om normal. Că ştii destule despre lume şi literatură. Stînjenitoooor. Eu n-am găsit nicăieri senzaţia asta de stînjeneală exprimată în cărţi, cu o excepţie. Excepţia se numeşte Cortazar. Spune el – în Şotron – că „Un băiat din Anglia este într-adevăr un sonet al lui Sidney, monologurile Portiei. Dar eu, eu care le iubesc atît de mult, care le cunosc atît de bine, eu sunt doar mănunchiul acesta de poeme şi romane, eu nu sunt decît prizonierul, el gaucho cel şiret, clopoţelul uliului, Erdosain“. Să nu mă mai duc acolo unde nu pot să vorbesc despre mine, unde sînt doar un exponent/exponat al unei ţări oarecare!, mă gîndeam. Nu, nu oarecare, ci una despre care ei ştiu ce vor ei să ştie. Să nu mă mai duc acolo unde nu sînt nici măcar mănunchiul acesta de poeme, prizonierul, gaucho cel invadator, căpşunar, aurolacul.

 

Scriitori din „Est“. Citesc că Slavenka Drakulić a fost în anii ’70 la cules de căpşuni sau aşa ceva. Îmi aminteşte de Marius Ivaškevičius, de care am aflat de la Monika, zicea ea că scrisul lui seamănă cu ce scriu eu. Cît de mult mi-aş dori să-l citesc! Am dat de un text de-al lui într-o revistă din Ro, zicea că a fost la cules de ceva, de căpşuni?, în Suedia, după ’90. Eu nu am fost la cules de căpşuni, dar am cules struguri, morcovi, cartofi pe ogoarele îngheţate ale patriei cînd eram copil, adolescentă.

Thomas Mann spunea în 1938 „Wo ich bin, ist die deutsche Kultur“. Ai avea curaj să spui că acolo unde eşti tu este cultura poloneză? Cultura poloneză, asta poate să însemne ceva în Străinătate. Cultura română nu înseamnă încă mai nimic în Străinătate. Chestiune de politică (nu doar literară).

 

Dragă Andrzej,

 

Nici nu ştiu de ce îţi scriu tocmai ţie lucrurile astea pe care nici nu cred că le vei citi vreodată. Mai bine! Ai afla cît sîntem de diferiţi. Tu cu călătoriile tale, eu dimpotrivă. Ştii, mie nu-mi place deloc să călătoresc ca scriitor, aproape mereu trebuie să vorbeşti de pe podium despre altceva decît despre tine. În Străinătate, esticul nu e niciodată singur. Felicitări că le faci faţă! (Am citit Djermania!) Ştii, Olga mi-a spus cîndva, la Amsterdam, că important e să te mişti, că atunci se întîmplă lucururi, a şi scris o carte despre asta, la noi s-a tradus cu titlul Rătăcitorii. Tu şi Olga sînteţi ca begunii. Îmi place de voi, de-aici din hruba mea cu cărţi, printre care şi-ale voastre. Şi eu sînt un begun! De cameră!

 

Dragă Andrzej,

 

Pomeneam despre cum scrie Cortazar despre Lezama Lima. Adaug asta: „Ca mulţi alţi poeţi şi artişti cubanezi, şi el se vede obligat să trăiască şi să lucreze într-o izolare despre care nu se poate spune altceva decît că ţi se face greaţă şi ruşine. Bineînţeles, ceea ce contează e blocarea comunismului totalitar. Paradiso? Nici cel care merită acest nume nu poate veni dintr-un asemena infern“. Şi noi am fost scriitori cubanezi! O izolare stranie. Ne-au izolat. Am fost izolaţi. Ţi se face greaţă şi ruşine.

 

Dragă Andrzej,

 

Ca de fiecare dată cînd mă duc în Străinătate, mă uit după un înger pentru voi. Am unul de sticlă, albastru, din Ungaria, unul mic, din ceramică, din Slovacia. Ultima oară m-am aflat la Berlin şi am văzut într-un magazin de antichităţi un porc din fier de mărimea unei vrăbii. Porcul avea aripi, ca porcii de pe coperta unui album al lui Pink Floyd. Eu zic că el e înger. De la Paris am o cartolină pe care scrie Ange travail dur. Am şi un înger din frunze de porumb, românesc. E uşor, e frumos, ca de hîrtie. „Dacă ar fi să născocesc o stemă pentru Europa Centrală, într-unul din compartimentele ei aş plasa semiîntunericul, iar în altul pustiul“, scrii undeva. Eu aş pune îngerul. Cred că pe ăsta ca de hîrtie, românesc. Foşneşte uşor, dacă afară e vînt. Foşneşte ca… Odradek. Îngerul estic e Odradek.

 

Ştii, am auzit că Peter Esterhazy se adresează prietenilor cu apelativul „îngere“. Iar într-o carte de-a lui găsesc: „Cei doi îngeri stau nemişcaţi în autoturismul Lada fabricat în Uniunea Sovietică, pe baza unei vechi licenţe Fiat. Am găsit unul şi undeva, într-o carte a lui Huelle“. Şi Herta, în Călătorie într-un picior, pomeneşte de nişte „îngeri tulburi“ („zwielichtige Engel“). Şi ungurul Móricz Zsigmond, în Fii bun pînă la moarte. Îmi amintesc şi de îngerul Alfred, din Muzeul capitulării necondiţionate. Îţi scriu şi altele data viitoare.

 

DragăAndrzej,

 

Mai ţii minte că acum doi ani mi-ai zis că vrei să pleci în Mongolia? Şi-am zis să mă luaţi şi pe mine. Tu te-ai mirat că eu vreau în Mongolia. Ai zis „bine, să mergem“, dar nu cred că m-ai luat în serios. Aţi fost în Mongolia fără mine?

 

Dragă Andrzej,

 

Ce mai fac oare prietenii tăi? Ăla care spunea: „Ne interesau ideile, iar nu lucrurile“. Ce mai fac Fantomas şi Krosbi? Filip, Jacus, Majeran, Napior cu care se putea discuta pînă dimineaţa despre poezie şi despre pictură? Şi Ostas care citea Fructele mîniei şi plîngea, şi Pluszowy care te pune pe tine să citeşti Locus Solus al lui Raymond Roussel? L-ai citit?

 

Dragă Andrzej,

 

Acum sînt în tren. E decembrie, 2014. On the road, ca tine. Ce de chestii se văd şi se aud cînd eşti on the road! Aveţi dreptate, tu şi Olga, voi, nomazii, zic eu, sedentara. Uite, de doar cinci minute, la gara din Predeal, au intrat în vagonul restaurant o gaşcă de old-boys, toţi mai mult sau mai puţin cu chef, afumaţi. Cei patru din faţa mea vorbesc despre revoluţie, despre gloanţe, despre avioane, ruşi şi Securitate, despre saşii care au plecat, ce pierdere. Aş putea să transcriu. E interesant. Pe bancheta de alături e o doamnă de la care tocmai am cumpărat un îngeraş croşetat din aţă albă pentru voi. Pe la Ploieşti, a început să lucreze cu igliţa. Întîi a făcut o bilă. Apoi rochiţa, mi-am dat seama că va fi un îngeraş. Apoi, i-a făcut o bordură aurie, l-a stricat puţin, apoi a adăugat bordură şi la aripi. Cînd a terminat, am întrebat-o dacă-mi vinde mie îngeraşul. Cum să nu? De-asta îi face, vine de la Bucureşti unde i-au fost cumpăraţi o grămadă. Zis şi făcut. Am îngeraşul în geantă. Am întrebat-o, după aia, dacă-mi poate face unul doar alb. Depinde unde coborîţi. La Codlea. Ar fi cam o oră, a spus ea. Să încerc. Ne apropiem de Braşov, unde or să coboare gaşca de old-boys. Doamna a făcut deja capul şi a început rochiţa. Băieţii de 50, 60 de ani vorbesc despre Timişoara. În faţa mea, un francez citeşte dintr-o cărticică de învăţat română pentru străinii aflaţi în călătorie. Îngeraşii doamnei sînt acum în casa mea, i-am pus pe un raft, lîngă cărţile tale. Cel alb e pentru voi.

 

Dragă Andrzej,

 

Sîntem în 2019. De cînd am început să-ţi scriu prima scrisoare au trecut… 15 ani. Sînt doar cîteva. Şi, de cînd am luat îngerul ăla în tren, 5 ani. Află de la mine că aici, de unde îţi scriu, singurele flori care au înflorit sînt cele de Nu-mă-uita. Oare cum le numiţi voi în poloneză? Niezapominajka?

 

(2002-2016, dintr-o carte
în curs de publicare)