REVOLTA DE GELLU DORIAN

Şi mie-mi este greu, dar stau cu ea de cînd mă ştiu,

uneori îmi este chiar lehamite şi o las să se văicărească în piaţa roşie

ca o pată de mozaic veneţian,

o şterg de praf,

o aşez lîngă mine în pat,

îi spun de ce Ferlinghetti a refuzat premiul Janus Pannonius,

rîde cu gura pînă la urechi,

se scarpină-n cur de plăcere,

sare din cărţi în cărţi ca un copil obraznic

din poala mamei în cea a mamiţicii,

din cea a mamiţicii în cea a nimănui,

 

mi-e greu, zău, nu vă mint, să o astîmpăr

aşa cum fac educatorii cu delincvenţii care n-au mamă, n-au tată,

n-au nimic, iar libertatea lor este doar un petic de cer

în care Dumnezeu nu mai apare,

 

o iau altfel, îi povestesc de cînd eram mai tînăr,

o apucă năbădăile, îşi aruncă straiele şi stă în pielea goală

în faţa a o mie de bărbaţi dezbrăcaţi

care trec prin ea ca fulgerul prin tabla acoperişului,

o duc la San Francisco să-l asculte pe poetul rebel ajuns

comunist într-o ţară liberă,

la aproape o sută de ani

recitînd despre moartea lui Ginsberg,

stă tolănită de plăcere în pledurile lui,

nu-i pasă că plec singur acasă,

unde poetul este un fel de vinovat că scrie în limba maternă,

aruncat ca mucul de ţigară din gura baronului în cea a boschetarului

care-l molfăie de plăcere dar nu ştie de ce va muri fericit

din această cauză,

o aştept la aeroport, după cîteva zile vine boţită ca un cearşaf de bordel,

stă cocoţată pe o aripă,

îşi flutură eşarfa roşie din care îl scapă pe Evtuşenco

ca pe un papagal dintr-o colivie în care se cînta respublika maia radnaia,

hohoteşte ca o femeie satisfăcută,

mă face de rîsul lumii cînd mă sărută cu gura plină de peşte,

îmi trage o palmă, casc ochii,

mă trezesc cu ea în pat ca un prunc în braţele mamei risipitoare

întoarsă acasă, oferindu-mi sînul ei gras

din care trag laptele amar al înstrăinării ca pe un drog

pentru care nimeni nu mă va pedepsi,

 

e nebună pur şi simplu,

e nespus de frumoasă,

e cu toată lumea în ea şi de fapt goală ca o cutie din care au fost

furate toate cartuşele de ţigări,

citesc doar numele pe care le-a purtat de la Homer pînă la mine,

eu de fapt nu mai contez, îmi spune cu nonşalanţa pe care i-am mai

întîlnit-o sub cîteva coperţi

în care s-a refugiat în căutarea unui nume care s-o poată scoate în lume,

 

ce vrei, bă, ce să fac la botoşani,

să mă las pradă anonimatului, bucuriei lui,

să-i văd pe toţi rataţii cum îmi rîd în nas,

în timp ce eu sunt curva care pot sta la fel de bine pe moulin rouje

sau la vatican,

na, că nu vreau, nu-mi pasă,

fug în america,

fug la paris unde pielea mea se vinde uscată în sticluţe mici

din care, trasă pe nas, se naşte poetul aşteptat, gonflabil,

pe care-l vor pune în vitrină în pielea goală,

cu pletele verzi,

cu şnapsul la nară,

bun de tăvălit prin istorii şi dicţionare, prin cărţi şi reviste,

bun de scos la premii ca armăsarii în iarmaroace,

bun de uitat în piere lachaise alături de Jim Morrison,

să-l calce-n picioare ochii care n-au mai citit nimic,

scos din canon pentru a face altora loc, care au nevoie

subită de glorie, acum sau niciodată,

 

e mult mai frumoasă sălbatică decît dichisită,

aici unii o plimbă de lesă pe malul dîmboviţei,

pe la Operă printre cicisbei,

printre bătrînei în a căror ţeastă încă mai cîntă Zavaidoc

în timp ce Zaraza ciuguleşte boboci de trandafir din pantalonaşii îngerilor

de dincolo de Styx,

 

chiar crede că ar putea să mă atragă şi pe mine în jocul ei

prin care piticii scăpaţi de la circ fac tumbe

printre focuri bengale,

însă niciunul, dacă i s-ar oferi un premiu de cincizeci de mii de euro,

nu l-ar refuza –

 

aşa cum stă unul în fiecare an cu ochii holbaţi

către o academie de gheaţă şi apoi este certat

de toate gunoaiele, gîfîind după glorie ca o locomitivă cu aburi

pe nişte şine fără traverse

duse în braţe de o şatră de ţigani –

 

tolăniţi printre fustele ei

cred că pot intra în Parnas cu trotineta lor de carton

furată de pe internet cînd neatenţi poeţii de peste ocean

se joacă cu ea aşa cum fac fluturii la curul rinocerilor

în care au înflorit din bălegarul uscat liliecii exotici,

 

nu-mi este deloc uşor,

m-a luat de mînă cînd m-am născut şi m-a aruncat peste casă de cinci ori,

amphidrimia, amiphidromia, strigau lăsîndu-mă să înot în cerul plin de noroi,

într-o zi ca oricare alta din care am ieşit cu numele călit

ca din cazanul cu gheaţă lama cuţitului

care spinteca burta viţelului cînd mă voi întoarce din lume

după ce am risipit totul,

ştia lucrul ăsta

şi acum mă trage în toate părţile spre nicăieri,

e din ce în ce mai tînără,

mai atrăgătoare,

ostenit, îmi stă în braţe şi rîde ca o nebună în mijlocul străzii

printre maşini,

cine s-o apere,

cine o să o închidă în carte ca-ntr-o celulă din puşcăria plină de rafturi,

 

nimeni, desigur, ştie şi ea, n-o va putea trimite acolo

unde în milioane şi milioane de copii stă în rochiile ei

pe care doar cei ce ştiu s-o iubească i le mai scot

şi fac dragoste zile în şir

pînă cînd le aruncă scheletele ca pe nişte vreascuri pe foc,

în timp ce ea trece la altul, apoi de la unul la altul

pînă cînd, zău aşa, nu-mi este deloc uşor

să o iau de la capăt, să-i arăt patul în care am dormit o veşnicie

şi acum mă nasc iar în braţele ei,

 

uneori nu mai are cuvinte să se răsfeţe pe ele ca pe nişte perne pline cu puf,

se aşază pe palmele mele şi adoarme,

n-o pot trezi decît şuvoaiele sîngelui care-şi povesteşte malurile

între care curge,

 

mă ademeneşte,

e nespus de frumoasă, aşa mută cum stă în ea

ca o cărămidă în trupul femeii ruptă din trupul bărbatului,

mă face şi pe mine mut, golit ca o fîntînă de ciutură

care a umplut mii de guri însetate,

doar orbii nu ne văd –

 

şi lumea e din ce în ce mai plină de orbi –,

 

cum să le scoţi întunericul din ochi cu unghiile moi ca nişte pernuţe

puse în laba pisicii,

ghearele dorm acolo adînc în somnul lor

din care în curînd se va auzi mieunatul,

 

hi-hi-hi se aude în visul ei,

hi-hi-hi, în visul meu,

 

cîţiva inşi rîd în zgomote în turnurile lor de fildeş,

ea nu mai poate urca pînă acolo,

mi-e greu şi mie să o aburc,

e din ce în ce mai grea,

deşi e din ce în ce mai mică,

un bob de nisip dintr-o stîncă pe care au ros-o apele

în care şi-au spălat straiele călătorii spre nicăieri,

 

e nespus de tristă,

mi-e greu şi mie s-o văd aşa,

o urc în tren şi tăiem lumea în felii, în lung şi-n lat,

de sub farduri i se văd ochii Tonitza şi gura Munch,

urechea Van Gogh,

pletele Da Vinci, şalul Esenin, eşarfa Duncan,

genele Durer,

în jurul capului aureola cuvintelor şlefuite în atelierele Eminescu,

 

sub braţul meu stîng un album oferit de braţul meu drept,

 

vom coborî în ultimul oraş din lume,

ne vom aşeza la o masă plină de pahare –

 

uitaţi, vom trăi şi după moate,

ea doldora de cuvinte,

eu mut, umbră cu coatele roase la o masă plină de umbre.