DAVID MÂNDRUŢ: ISTORIA CLIPEI

Adesea, folosim concepte în viaţa de zi cu zi, fără să ne gândim că au şi o valenţă filosofică. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu termenul de clipă. De obicei, spunem, „aşteaptă o clipă“, sau „totul a durat doar o clipă“, fără a ne da seama că de-a lungul istoriei gândirii, conceptul de clipă a jucat un rol decisiv în filosofiile despre timp. Scopul articolului de faţă e de a prezenta, cât de concis se poate, câteva concepţii despre clipă din marile sisteme de gândire ale lumii.

La fel ca majoritatea conceptelor filosofice, şi cel de clipă îşi are originea în inima filosofiei antice, anume în dialogul Parmenide al lui Platon. Să ne reamintim că acest dialog constituie concepţia henologică a lui Platon, i.e. concepţia despre Unu. Totul începe cu întrebarea: „Dar nu este el (Unul) mai vârstnic atunci când îmbătrâneşte tocmai potrivit timpului prezent, timpul situat între „era“ şi „va fi“, întrucât călătorind de la „odinioară“ la  „pe urmă“ el nu va sări nicicum peste acum, peste clipă? Se răspunde: desigur că nu. Interlocutorul intrigat, răspunde interogând la rândul lui, dacă atunci, nu conteneşte Unul oare să îmbătrânească, ci este din capul locului mai bătrân? Întrucât, mergând fără contenire înainte, el nu se va lăsa ţinut în loc nicicând de către acum, ceea ce merge înainte fără oprire,  prezentându-se realmente ca şi cum s-ar prinde de amândouă, de acum şi de apoi; el (Unul) dându-i drumul lui acum şi lăsându-l, pentru a-l apuca şi a-l prinde pe apoi, ajunge astfel la mijloc, între apoi şi acum. Când Unul devine mai vârstnic, vine în întâmpinarea lui clipa, el conteneşte din devenire, iar atunci este mai bătrân. Însă clipa de faţă îi este veşnic prezentă lui Unu (idee pe care o vom întâlni mai târziu şi la Kierkegaard), însoţindu-l pe acesta (pe Unul) de-a lungul întregii lui fiinţări. Prin urmare, tot timpul când Unul fiinţează, fiinţează veşnic. În concluzie, Unul fiinţează pururea şi devine totodată mai vârstnic în raport cu sine, dar şi mai tânăr. Consecinţa la care se ajunge este că, Unul devenind şi fiinţând tot atâta timp cât el însuşi există, nu este mai tânăr sau mai vârstnic decât sine.

Sintetizând relaţia dintre Unul şi clipă în dialogul platonician, putem afirma că Unul nu poate sub niciun raport să sară peste clipă. Dându-i totuşi drumul lui acum şi prinzându-l pe apoi, el ajunge la mijloc între acum şi apoi.  Deodată-ul, clipa, se află între mişcare şi repaus, se află de asemenea şi în afara timpului. Deodată-ul este lucrul către care şi de la care se schimbă atât mişcătorul, cel care se îndreaptă spre repaus, dar şi nemişcătorul, care se îndreaptă spre mişcare. Mai mult, şi Unul, întrucât stă în repaus şi deopotrivă se găseşte în mişcare, se va schimba în ambele direcţii, fiindcă numai astfel împlineşte amândouă aceste rosturi, iar, schimbându-se, el se modifică deodată. Atunci când se schimbă, el nu se poate găsi în vreun timp şi ca atare nu va fi în mişcare şi nu va fi nici nemişcător.

Sărind peste filosofia medievală (în care întâlnim sintagma de nunc stans), ajungem în inima filosofiei clasice germane şi anume în sistemul lui Immanuel Kant. Clipa îşi are locul în Critica raţiunii pure, în capitolul despre analogiile experienţei, mai exact când este abordată succesiunea şi simultaneitatea. Gânditorul iluminist susţine că orice trecere de la o stare la alta are loc într-un timp care e cuprins între două momente, din care cel dintâi determină starea din care iese lucrul, al doilea, pe cea la care ajunge. Ambele sunt deci limite ale timpului unei schimbări, prin urmare ale stării intermediare dintre cele două stări, şi aparţin ca atare întregii schimbări. Orice schimbare are o cauză care îşi dovedeşte cauzalitatea în tot timpul în care are loc schimbarea. Mai mult chiar, filosoful susţine că noi nu putem cunoaşte niciodată clipa naşterii şi clipa morţii, fiindcă pentru o clipă este nevoie de două momente succesive, ori noi nu avem niciun moment înainte de naştere sau după moarte.

Vom continua cu teoria lui Hegel din Fenomenologia spiritului. Acum (identic cu  clipa) a încetat deja să fie în timp ce este arătat. Acum care este un altul decât cel arătat şi vedem că Acum este tocmai acesta, de a nu mai fi în timp ce este. Acum, în felul în care el ne este arătat, este ceva ce a fost şi acesta este adevărul lui, el nu este adevărul fiinţei. Este totuşi adevărat că el a fost. Dar ceea ce a fost nu este de fapt o esenţă, el nu este şi era vorba de fiinţă.

În cele ce urmează, Hegel schiţează dialectica Acum-ului. Când noi îl indicăm pe Acum, el este afirmat ca fiind adevărul. Îl arată însă ca pe ceva ce a fost,  ca pe ceva suprimat. Dar, ce a fost nu este şi  suprimând faptul că a fost, adică faptul că se suprimă al doilea adevăr, se neagă  prin aceasta negaţia lui Acum şi revine, astfel, la prima afirmaţie: Acum este. Nici Acum, nici indicarea lui Acum nu sunt ceva simplu, nemijlocit, ci o mişcare care are în ea momente diferite.

Un Acum, consideră Hegel,  este absolut mulţi Acum şi acesta este adevăratul Acum, Acum ca simplă zi, care are în sine mulţi Acum, ore. Un atare Acum, o oră, este deopotrivă multe minute, şi acest Acum este deopotrivă mulţi Acum etc. Indicarea este deci ea însăşi mişcarea care exprimă ceea ce Acum este cu adevărat, anume un rezultat, adică o mulţime de Acum, luaţi împreună şi indicarea ne confirmă experienţa că Acum este un universal.

Pentru Kierkegaard (Conceptul de anxietate) omul este o sinteză de suflet şi de trup, i.e. de vremelnic şi de veşnic purtat de spirit. Dar între acest vremelnic şi veşnic trebuie să existe un punct de legătură, acesta fiind clipa. Subliniez că în dezvoltarea conceptului de clipă, filosoful danez a fost influenţat decisiv de Platon. Clipa desemnează prezentul ca pe ceva care nu are nici trecut şi nici viitor. Clipa desemnează excluderea pur abstractă a trecutului şi viitorului, iar în felul acesta şi a prezentului, şi atunci clipa tocmai că nu va mai fi prezentul, deoarece intermediarul dintre trecut şi viitor nu există deloc. O clipă este o indicaţie a timpului, a timpului atins de veşnicie.

Clipa este acea ambiguitate în care timpul şi veşnicul se ating unul pe altul, instituind în felul acesta conceptul de vremelnicie, unde timpul întretaie mereu veşnicia, iar veşnicia întrepătrunde mereu timpul. Clipa şi viitorul instituie, la rândul lor, trecutul. Dacă nu avem clipa, veşnicia apare atunci dinapoi, ca trecut. Dacă însă clipa este instituită, dar numai ca diviziune, atunci viitorul este veşnicie. Iar dacă clipa este instituită, la fel este şi veşnicia, precum şi viitorul, care apare din nou ca trecut. Natura nu trăieşte în clipă, iar istoria începe tocmai prin clipă. Probabil unul dintre cele mai cunoscute aforisme ale lui Kierkegaard din acest text este următorul: „clipa nu este atomul timpului, ci atomul veşniciei.“ Prin această expresie, filosoful danez vrea să sublinieze caracterul infinitezimal al clipei în raport cu eternul, clipa fiind totuşi o parte componentă a veşniciei, chiar dacă rămâne în stadiul de atom.

În încheiere, aş dori să menţionez o utilizare psihologică a conceptului de clipă, anume cea din psihoterapia existenţială. În descoperirea fiinţei, Rollo May, pe urmele lui Kierkegaard, susţine că această clipă poate avea un impact decisiv asupra solicitantului din terapie. Această clipă este un aşa-zis „aha-moment“, acel punct, în care, în urma multor gânduri care se bat cap în cap, vine ca din senin soluţia într-o clipă. Putem spune că este un moment de revelaţie, în care răspunsul la o problemă vine din adâncurile noastre, soluţia ieşind la suprafaţă din inconştient chiar.