ŞTEFAN BOLEA: MAŞINA DE LUPTĂ

Înainte de toate, să admitem că meseria de scriitor este una cool, mai ales dacă ai talent şi eşti recunoscut, ceea ce nu prea se întâmplă într-o ţară coruptă, unde loialitatea este premiată în dauna valorii. Dar cum am ajuns să asociem această meserie „beton“ cu jurământul de sărăcie al asceţilor? Din ce trăiesc scriitorii? E meseria aceasta nobilă propria ei recompensă? Din ce plătesc facturile poeţii? Simplu, îşi iau un al doilea job. La ce bun scrisul, dacă nu aduce nici bani, nici recunoaştere? Ne-am înscris cu toţii la workshop-uri de masochism?

Elena Vlădăreanu, în prima parte a volumului Bani. Muncă. Timp liber, (Bucureşti: Nemira, 2017), execută o magistrală „analiză socio-economică“ a „condiţiei artistului“ contemporan. „Cât costă ceea ce scrii?/…/ M-am gândit în fiecare zi la aceşti bani/  50 de dinari pe zi. 100 de euro/…/ Nimic/ Nimic/ Nimic//“ (p. 8). Suntem esteţi absoluţi dacă scriem gratis? Ce se întâmplă dacă nu suntem rentieri, precum estetul Kierkegaard? Suntem budişti pentru că renunţăm la fructul acţiunii noastre? Suntem creştini? Voluntari absoluţi? Nu, suntem săraci. „Vin întrebările./ O faci pentru bani?/ Scrii pentru bani?/ Eşti artist pentru bani?/ Nu eşti mulţumit?/ Uite ce condiţii bune? Nu ai văzut sărăcia din jur?/ Nu ţi-e puţin obrazului să te plângi?// “ (p. 10). Dacă eşti simultan superior (nobilul vultur care trăieşte deasupra norilor) şi inferior („salariul îmi ajunge până la jumătatea lunii“), nu vei fi egal, ci de două ori exclus. Asociaţionismul anarhist al poetei este de bun-simţ: „Nu trebuie să mai acceptăm./ Prima întrebare asta trebuie să fie: se plăteşte ori ba?/ Nu se plăteşte, adio şi la gară!/…/ Poate ar trebui să facem un sindicat./ O uniune. Cei care sunt în uniune să nu accepte fără bani/“ (p. 15). Mai mult, când eşti sărac banii devin un numinosum, începi o relaţie intimă cu banii: „Dintr-o dată, toată lumea a început să vorbească despre bani. Nu s-a vorbit despre bani în 2008, când cu criza …. // Unii le-au scris banilor scrisori de dragoste. “ (p. 23)

Partea a doua, dedicată Muncii, este un manifest feminist, care critică sexismul asignării unor roluri prestabilite „mamei care face cozonaci“ şi spală vasele, în timp ce tatăl „cu fruntea lui ajunge/ până sus la stele“ (p. 50). Mai ales că „mama” lucrează cu mintea şi ar putea suplini cu brio intelectualismul falocentric şi autoritarist al „tatălui” care „ne deschide-n şcoală/ Cel dintâi caietul./ El ne-nvaţă socotitul,/ El şi alfabetul” (p. 56). Mă mir că Elena Vlădăreanu n-a explorat şi aspectul teocratic al machismului – corespunzând rolului submisiv, pe care îl are feminitatea în fundamentalismul religios: poate n-a dorit să-şi facă un duşman în plus. De asemenea, artiştii nu sunt obligatoriu „androgini“ ori antinatalişti, contribuind uneori la „salvarea speciei“, ceea ce poate să le scadă rating-ul şi să-i compromită şi mai mult, să ni-i facă şi mai suspecţi: „Gospodină./ Mamă./ Mică, şolduri mari, pulpe, colăcei, sâni, umeri lăsaţi.// Artiştii nu se reproduc./ Manole zboară de pe acoperiş, nevastă-sa-i zidită de vie,/ niciun urmaş//“ (p. 31).

Partea a treia, Timp liber, începe ca Westworld combinat cu Harari: „Porţile s-au închis. Zgomotele au fost înghiţite. În marile săli/ Somnul roboţilor. Postumanii se îndreaptă spre cutii.“ (p. 73) Elena Vlădăreanu ia în considerare atât problema luddiţilor („Cum? Muncitorii se tem că vor fi înlocuiţi de maşini? Aşa, şi? Ce-i de făcut? Sigur că există soluţii. Eu sunt pentru asta: mai multă muncă, mai puţin timp liber. “ – p. 77), cât şi paradoxul că orele de muncă sporesc în ciuda progresului tehnologic. Uneori, poeta comentează Evanghelia („Ei vor crea lumea fără muncă/ Aceasta este împărăţia lor/ Cei bogaţi vor şi mai bogaţi/ Cei săraci pot să meargă la culcare/“ – pp. 87-8), făcând poate şi referire la doctrina calvinistă care susţine că succesul e semnul elecţiunii, iar ratarea – cel al damnării. Volumul Elenei Vlădăreanu este mai mult decât un Howl post-decembrist. Bani. Muncă. Timp liber funcţionează asemenea unei maşini de luptă care configurează rezistenţa la mai multe forme – uneori subtile, alteori perverse – de fascism.