MIKLÓS BÁNFFY: TRILOGIA TRANSILVANĂ, I.

Trilogia transilvană, I. Primul cuvînt de pe zidul palatului. Număraţi

– fragment–

În româneşte de Marius Tabacu

„Dieneşti, comună. Comitatul Turda-Arieş. Scaunul Arieş. 1737 loc. (1731 ref., 5 rom-cat., 2 isr.) Castelul fam. Abády. Poştă, telegraf loco“.

Acestea sunt datele din lexicon.

Castelul se află la marginea Cîmpiei Fizeşului, cel mai vast domeniu din centrul Ardealului, la poalele dealurilor care o mărginesc în partea de la miazăzi, ca apoi să se înalţe treptat pînă la Războieni. Sunt dealuri domoale, care nu se ridică mai mult de douăzeci, douăzeci şi cinci de metri deasupra podişului Arieş. Acolo a fost construită vechea fortăreaţă, de pe vremea lui Béla al iii-lea, ca dovadă fiind bolţile vechi şi biserica din vecinătate, care datează din secolul al xii-lea. La suprafaţă, limba de pămînt, acoperită cu marnă argiloasă, este netedă, abruptă spre răsărit, iar spre miazănoapte uşor înclinată, precum şi colina de la apus, unde se afla pe vremuri satul, apărat de zidul exterior al cetăţii. În vale, lunca rîului, odinioară probabil mlăştinoasă, a devenit încet, odată cu aluviunile seculare, o zonă mănoasă. La capătul colinei, de unde coboară cele trei coaste, se înalţă cetatea, uşor de apărat împotriva invadatorilor din Evul Mediu. De sus, cotropitorii erau împroşcaţi din toate direcţiile de ploile săgeţilor, iar cei care cutezau să vină dinspre miazăzi se împotmoleau în şanţurile de apărare adînci, dădeau de palisadele înalte şi apoi de fortăreaţa ale cărei ruine se mai văd şi acum prin grădina de pe culmea dealului.

În ziua de azi nu mai există, desigur, decît clădirea principală, cu toate cele care i-au fost adăugate de-a lungul timpului, părînd astfel un organism viu, care nu a încetat să crească, să se dezvolte, să prolifereze.

Corpul rectangular are în cele patru colţuri turnuri solide, ridicate probabil împotriva tunurilor de odinioară. Zidurile exterioare au dispărut, locul lor fiind luat de peluze şi straturi de flori, la fel cum a dispărut şi turnul de la intrare, nu demult, în secolul al xviii-lea, cînd proprietarul de atunci, tatăl viitorului guvernator Abády, înfuriat că nu poate să intre cu caleaşca lui lăbărţată, a vrut să lărgească poarta cetăţii. Aşa că au dărîmat-o, ca să facă o boltă mai mare, iar turnul s-a înclinat atît de tare încît au fost nevoiţi să-l demoleze. În locul lui, rămas liber, acolo unde palisada se unea cu zidul cetăţii, strămoşul Abády a conceput o curte în formă de potcoavă, cu un grajd la dreapta, pentru treizeci şi doi de cai, la stînga cu un manej acoperit, semicercul dintre cele două aripi fiind închis de magazia utilajelor, depozitul pentru nutreţuri, adăpostul trăsurilor, brutăria mare cît să poată coace pîine pentru o sută de oameni, spălătoria numai bună pentru rufele murdare dintr-un oraş mai măricel şi locuinţele portarilor, ale servitorilor, ale vizitiilor, iar la mijloc poarta cea nouă, destul de largă acum, ca domnului Abády să-i încapă trăsura, cu surugiii şi cu lăturaşii lui cu tot. Bolta de la intrare e străjuită de titani dăltuiţi din piatră, cu stînci ameninţătoare în cîrcă, iar la mijloc tronează însuşi Atlas, cu globul pămîntesc în spinare.

Cum întreaga curte, în formă de potcoavă, precum şi frontoanele cioplite în piatră au fost construite între 1748 şi 1751, ele poartă pecetea celui mai pur stil rococo. Cornişa netedă e plină de vaze ornamentale, iar în interior se găsesc la tot pasul figuri mitologice, în poziţii care mai de care mai contorsionate, fiecare cu specificul său, cum îi stă bine unui zeu antic. Fără îndoială că Dénes Abády a fost un ctitor de seamă. Tot el a construit şi scările, cu balustradele din piatră şi stucaturile din tavane, apoi a refăcut acoperişurile celor patru turnuri, cu cupolele răsfrînte în două ape.

Învăţaţii din ziua de azi ar zice, poate pe bună dreptate, că a fost un păcat să renunţe la vechea cetate, dar fiecare epocă îşi are stilul său, iar în veacul al xviii-lea nimeni nu era preocupat de arheologie, iar oamenii şi-au pus amprenta pe toate cele pe care le-au construit. Cum au făcut-o de altfel şi urmaşii lor: după dispariţia vechii porţi fortificate, cele două aripi ale castelului, rămase în formă de u, au fost restaurate în stilul neoclasic, iar mai tîrziu, bunicul dinspre mamă al lui Bálint Abády a adăugat aripii nordice o verandă neogotică, ca să poată savura priveliştea într-adevăr minunată, pentru că de acolo se vede întreaga cîmpie a Fizeşului, pînă la Cheile Turzii şi piscurile Ierii, din dosul lor.

Da, poate e regretabil că cetatea de la Dieneşti nu a rămas neatinsă, în forma ei originală, ca o pildă a cetăţilor din secolele xv, xvi – profesorii ar fi avut prilejul să le arate învăţăceilor de unde s-a tras cu arcul, de unde s-a vărsat smoala şi jăratecul aprins peste capetele asediatorilor sau să observe cînd s-a construit în stil italian, cînd în cel german sau după modelul francez. Iar cei care s-ar fi plimbat prin încăperi ar fi putut să constate îngroziţi ce frig au îndurat locatarii şi cît de întuneric era înăuntru, din cauza crenelurilor înguste. Dar cei din neamul Abády voiau să trăiască acolo, cum au şi făcut-o dintotdeauna. Nu au ţinut să facă din castelul lor un obiect de studiu al istoriei culturii, ci l-au adaptat întruna cerinţelor fiecărei epoci, l-au decorat, făcîndu-l cît de confortabil se poate concepe o cetate ca asta: odată cu dispariţia năvălitorilor i-au lărgit ferestrele, au adăugat mai multe scări interioare, iar cînd turcii nu mai reprezentau un pericol, în locul zidurilor de apărare au apărut răsaduri cu flori. Aşa s-a dezvoltat,
s-a transformat vechea cetate fortificată, încît în ziua de azi, văzut de departe, din valea Arieşului sau de pe dealurile din zare, cu frontoanele sale generoase, cu cupolele turnurilor masive, cu aripile largi ale acareturilor din jur, toate amplasate la capătul unei coline, castelul pare răsărit din pămînt, odată cu vegetaţia înconjurătoare, nu rodul plămădirii unor mîini omeneşti. De pe podişul din dosul lui coboară, înconjurîndu-l pînă în vale, un parc des ca o pădure, cu copaci seculari, înghiţind pe alocuri cu totul castelul care pare tolănit confortabil în aşternutul moale al vegetaţiei. De parcă ar fi fost dintotdeauna acolo şi nici n-ar fi putut să fie altminteri.

• Castelul de la Bonţida, aripa vestică. Cca. 1890.

*

Bálint Abády nu ajunse acasă, la Dieneşti, decît la începutul lui iunie. După ce sosise de la Budapesta, rămase o vreme la Cluj, părăsit de toţi cunoscuţii, plecaţi deja la ţară, şi unde avea de pus la punct tot felul de treburi cu mama lui, cu Azbej, dar şi cu inginerul silvic, înainte ca acela să urce pe munte. Era vorba de marcarea parcelelor de exploatare, ceea ce s-a dovedit a fi o treabă destul de complicată. Ce-i drept, în faţa contesei, Azbej îl susţinea cu ardoare pe Bálint, nu doar din prefăcătorie, ci prin tot ce-i stătea în putinţă, fiindcă voia să-i abată tînărului conte toată atenţia şi pofta de lucru către pădurile domeniului, ca să nu-i dea răgaz să-şi bage nasul şi în celelalte afaceri, în schimb se lovi de rezistenţa pasivă a bătrînului Nyiressy, administratorul forestier. Prezenţa lui la Cluj era neapărat necesară, ca să poată planifica, împreună cu inginerul silvic, ordinea şi detaliile lucrărilor, ceea ce
s-ar fi putut rezolva într-o singură după-amiază. Dar el refuza să vină. Mai întîi, i-a trimis vorbă că era deja prea bătrîn. Apoi, după o somaţie mai imperioasă, s-a scuzat că are o criză de reumatism, pretinzînd că abia poate să umble. Nu se putea comunica cu el decît prin mesagerii care aveau două zile de mers, pînă la Beliş şi înapoi. Aşa că Bálint pierdu mai mult de o săptămînă în oraş, pînă ce-l lăsă pe inginerul silvic să-şi vadă de drum, iar el să-şi urmeze la ţară mama, care se mutase deja de cîteva zile.

Sosi pe înserat, pe o ploaie cu găleata.

Dar în dimineaţa următoare se trezi în zori pe o vreme splendidă. Prin crăpăturile obloanelor de la fereastra dinspre răsărit a camerei sale rotunde din turn ţîşneau raze de soare care despicau penumbra, aruncînd limbi de foc pe mînerele de bronz ale comodei. Tijele incandescente înteţeau întunericul din camera care părea scufundată în ceaţă. Firicele de praf, altminteri nevăzute, le străbăteau scînteietoare, dispărînd într-o singură clipă, ca apoi să lucească din nou, în raza alăturată. Afară cînta de zor o privighetoare.

Bálint sări ca ars din pat, deschise brusc cele două obloane, iar soarele îl izbi în faţă, mai să-l ameţească.

Era o dimineaţă de vis. Soarele se ridicase de un stînjen deasupra dealurilor care străjuiau Valea Mureşului, uşoare şi ele, parcă plămădite din negura liliachie a rîului care estompa contururile pîlcurilor de plopi din zările incerte. Mureşul nu se vedea, era pierdut în depărtare, ascuns de coroanele copacilor – şiruri de perdele verzi, cenuşii, tot mai accentuat colorate, de la albul strălucitor al mestecenilor din depărtare, pînă la liliachiul stejarilor de la poalele dealului din apropiere, aruncînd umbre prelungi pe peluza parcului, fără să o estompeze, doar îmbogăţind-o cu o nuanţă albăstruie, faţă de strălucirea picăturilor de rouă ce stăteau să cadă de pe verdele feciorelnic al firicelelor de iarbă din pajiştea scăldată în soare. Lumina şerpuia încet printre trunchiurile copacilor, împresurînd pe neaşteptate burduşeala cîte unei tufe, strecurîndu-se cînd printre ciucurii de armindeni, cînd printre ciorchinele liliecilor abia treziţi din somn, se furişa curioasă prin desişul de la poalele copacilor, împurpura mănunchiurile cărămizii înflorite pe crengile piticilor vişini japonezi – întreaga natură părea îmbujorată, sfioasă ca o fată mare care simte prima oară pe trup mîngîierile nerăbdătoare ale iubitului şi buzele lui căutîndu-i sărutul. Tainele dulci ale dimineţii de primăvară fremătau în fiorii minunăţiei vestite de trilurile privighetorilor care răsunau îmbătător de apropiate din tufele de iasomie, de liliac, de prin brădet sau din coroanele maiestuoase ale castanilor sălbatici.

Bálint se îmbrăcă în grabă şi ieşi. Se opri o clipă pe terasa care dădea spre miazănoapte, apoi începu să coboare dealul pe aleea străjuită de plopii cu trunchiuri falnice, ca de chiparoşi. Gazonul era împestriţat de steluţele gălbenelelor şi păpădiilor împrejmuite de şirul tufelor de liliac de lîngă aleea din dreptul turnurilor, pînă la poala dealului, atît de abundent înflorite încît abia li se vedea frunzişul, toate pline de privighetorile care amuţeau la vederea lui, ca apoi să se pornească din nou pe cîntat, în nestăvilirea lor primăvăratică.

Ajunse la rîul morii, în dreptul căruia se ridicau odinioară palisadele inferioare ale cetăţii, apoi traversă podul alb, pe care toată lumea îl ştia drept podul tărcat, pentru că, pe vremuri, cineva îl vopsise într-o mulţime de culori. Pe malul opus, drumul se bifurca la stînga şi la dreapta, ca să se abată din calea priveliştii care se prelungea pînă departe, în desişul teilor, al mestecenilor şi al castanilor sălbatici, încă scufundaţi într-o umbră misterioasă, părînd că aşteaptă cu sufletul la gură să se scalde în lumină. Prin iarba deasă, înaltă de o palmă, plină de rouă, se înghesuiau boboceii albi ai trifoiului, ca nişte cete puse pe gîlceavă, bănuţii aurii ai brînduşelor, dintre care se iţeau tulpinile suple de păiuşe şi de pipirigi. Iar în vîrful fiecărui fir de iarbă străluceau stropi diamantini care se împleteau deasupra fîneţii ca în-
tr-o ie străvezie de prospeţime.

Bálint nu mai văzuse niciodată o asemenea abundenţă de flori. Cît timp a fost elev, apoi în anii de studenţie şi în cei de diplomaţie, nu ajungea vara acasă înainte de sfîrşitul lui iunie. Nu mai văzuse niciodată bătrînul parc într-o asemenea paradă de culori, care acum părea în straie de sărbătoare tocmai în cinstea lui, de bucuria revederii. Feeria acelei dimineţi de primăvară tîrzie îl buimăcea. Razele piezişe de soare se strecurau pe alocuri printre pîlcurile de plopi, lăsînd în ceaţă totul îndărăt şi aprinzînd în strălucirea lor cele ce le veneau în cale, strigîndu-i parcă înflăcărate: „Uite ce coroană bogată, ce trunchi palid mai e şi acesta, cît de imaculate sunt florile castanilor, priveşte ce nestemate de aur sunt bobocii teilor şi cît de costelivi sunt salcîmii cu crengile lor albe, parcă acoperite de zăpadă.“

Priveliştea era atît de atrăgătoare încît Bálint părăsi aleea şi o luă de-a curmezişul, peste pajişte. Totul era îmbibat de umezeală de i se părea că umblă printr-un rîu. Strivea sub tălpi frunzele înalte de festincă şi tulpinile de neghină care-l împroşcau cu apa adunată pe ele, ca să se înalţe mîndre înapoia lui, parcă recunoscătoare că i s-au găsit în cale.

Ajunse ud pînă la genunchi la pîlcul de tei de la marginea fîneţei. Îl năpădiră amintirile – acolo învăţase să călărească în copilărie, pe aleea aceea seculară care, cu vreo trei sute de ani în urmă, se întindea pînă la poalele Dîmbului Cetăţii, întretăindu-se cu alte două alei. Dar la sfîrşitul secolului al xix-lea, odată cu moda grădinilor engleze, care nu admitea liniile drepte, bunicul lui pusese să fie tăiate şirurile interioare ale copacilor, ca în jurul castelului să deschidă o pajişte întinsă. Chiar şi aşa, rămăsese o alee centrală de vreo cinci-şase sute de metri, acoperită cu nisip, pe care băiatul o străbătuse călare, pe poneiul lui mărunt, galopase în voie, sub supravegherea maestrului de echitaţie, zilnic de cîte zece, douăzeci de ori.

„Doamne, de cîte ori am dat cu fundul de pămînt pe aici!“ – îşi aminti Bálint, admirînd vechea alee. „Cît de îndărătnici şi de aprigi erau bidiviii aceia mocăneşti pe care ne-au învăţat să călărim. Hrana îmbelşugată şi lenevia îi obrăzniciseră al naibii. Tocmai aici, în dreptul acestui copac zgrunţuros se îndărătnicea întotdeauna Croque-en-bouche, primul ponei pe care l-am călărit încă neînşeuat, doar cu o pătură aspră pe spinare. Iar dincolo, pe lîngă teiul acela cu o despicătură pe trunchi, se scorţoşa şi Fărămiţă, micul lui plăvan borţos, pînă ce îngrijitorul nu îl plesnea cu biciul peste coapse.“

Aleea cobora pe sub bolta coroanelor copacilor. Frunzele foşneau uşor în adierea blîndă a dimineţii, care nu le înfiora decît deasupra, iar la umbra lor aerul era nemişcat, fără să clintească niciun fir de iarbă, lăsîndu-l pe Bálint să se piardă în amintirile care-l năpădeau din ce în ce mai tare. Atunci cînd i se permise să se urce prima oară în şaua unui cal adevărat, bătrîna iapă Gambia, care-i era atît de dragă, aleea aceea i se păruse nesfîrşit de lungă!

La capătul drumului, era unul dintre braţele Arieşului, care cobora de la stăvilarul inferior. Nu se opri acolo, ci trecu pe insula căreia i se zicea Dumbrava Mare, unde-i plăcea lui să se refugieze, pentru că parcul îngrijit, pedant, plin cu flori de grădină nu avea prea mult farmec pentru fantezia lui de copil. Acolo, prin lăstărişul pîlcurilor de plopi, de stejari cu crengile lăbărţate, de frasini uriaşi şi de arini, răspîndite prin fînaţe şi lanuri de lucernă, lăsate să crească după voia naturii, el se simţea în largul lui. Desişurile erau străbătute de cărări îmbîrligate, năpădite pe alocuri cu totul de verdeaţă. Se refugia de cîte ori avea prilejul prin acele cotloane, ca să se joace de unul singur de-a indienii. Se strecura în patru labe prin jungla buruienilor înalte, ca să pîndească bandele de tîlhari, se refugia din calea urmăritorilor, se pitula pe burtă prin mărăciniş, să-i spioneze, ca apoi să se caţere prin copaci, să o poată ţinti drept în inimă pe căpetenia feţelor palide, aşa cum citise el în romanele lui Cooper.

Îşi retrăia din plin vedeniile de odinioară.

Porni prin poiana mare, pînă la desişurile care mărgineau meandrele mlăştinoase ale rîului.

Traversă mulţimea pogoanelor întinse de fîneaţă, în prelungirea vederii care se deschidea de pe terasa castelului pînă la marginea păduricii din capăt, întunecată pe alocuri de pîlcurile pinilor negri, tineri, cam de treizeci de ani, plantaţi acolo de tatăl său, ca decor şi refugiu pentru animale. Trunchiurile lor erau împresurate de tufele liliecilor înfloriţi, din ale căror pămătufuri liliachii se înălţau coroanele întunecate, împestriţate şi ele la capătul crengilor de minuscule conuri purpurii, ascunse ochilor din depărtare. Poiana netedă, întinsă, era scăldată în cenuşiul pîclei străvezii a zorilor, zdrenţuite pe alocuri prin spinii tufelor de porumbari, ştergînd contururile copacilor din zare, făcîndu-i să plutească în neantul depărtării, ca nişte năluci uriaşe, cu crengile, cu coroanele priponite în ceaţă – păduri de vis, plămădite din neguri. Razele de soare încă piezişe nu le atingeau decît vîrfurile, scînteind doar pe alocuri, aidoma unor minuscule oglinjoare.

Bálint se opri să admire cîmpul. Zorile erau pline de taine. Depărtările păreau şi mai îndepărtate, cu breşe exagerat de largi între pîlcurile de copaci. Vedea infinitatea parcului aidoma întregii lumi. Se minuna nemişcat de splendoarea peisajului cînd, în zare, din dosul petei întunecate a brazilor împrejmuiţi de lilieci, apăru un grup de lopătari. Două ciute, cu puii lor, împreună cu trei junci străbăteau agale negura zorilor, fără să se sinchisească de tînărul conte, apoi dispărură în desiş. Apariţia lor spori misterul dimineţii.

Tînărul se urni din loc. Dar plimbarea aceea prin iarba umedă, cu picioarele leoarcă, nu-i evocă anii copilăriei. El nu văzuse niciodată acea minunăţie ca acum. Era imaginea altor timpuri. Mai profunde. Mai vii. Mai tainice. Mai sacre.

Simţi deodată că Adrienne era acolo.

O vedea aievea alături, mergînd cu paşii ei alungiţi, cu bărbia ridicată, cu părul ondulat în vînt, aşa cum a zărit-o odinioară la conacul părinţilor ei, cînd au alergat pe urmele calului scăpat din hăţuri – îi vedea statura semeaţă şi ochii de culoarea topazului, scrutînd depărtarea, fără să scoată o vorbă…

Bálint înlemni. „Nu! Nu!“, îşi spuse el clătinînd din cap, ca să-şi alunge imaginea femeii din minte. Apoi îşi înteţi paşii către desişul din apropiere, unde era şi plopul acela bătrîn, pe care-l ştia din fragedă pruncie. Îl găsi în cîteva minute, îmbătrînit, dar încă viguros. Nu-şi pierduse decît o ramură, smulsă probabil de vreuna din furtunile de prin aprilie, fiindcă apucase deja să înmugurească, ba pe alocuri avea chiar şi frunze mărunte. Era o ramură lungă şi groasă, cu vîrful împlîntat în iarbă, iar cu capătul retezat chiar alături de tulpină, împresurat de iarba proaspăt crescută.

Bálint se apropie de copac şi îl bătu binişor pe scoarţă, bucuros să-şi revadă ortacul din copilărie. „Ei, mai trăieşti? Văd că nu ţi-a fost uşor!“ – îi spuse el şi se aşeză pe creanga ruptă, privind împrejur prin poiana împrejmuită de pădure, unde se refugia pe vremea cînd avea deja voie să călărească de unul singur, bineînţeles pe bătrîna lui Gambia. Acela era locul lui de tabără. Îi scotea calului frîul şi îl agăţa pe o cracă mai înaltă, să nu-l fure nimeni, dar nu-i slăbea chinga, cum s-ar fi cuvenit, fiindcă n-avea destulă putere s-o facă. Apoi se străduia să aprindă focul ca să frigă slănină, ceea ce nu i-a reuşit niciodată, în timp ce bătrîna iapă păştea primprejur, fără să se îndepărteze, trăgînd din cînd în cînd cu coada ochilor spre el, de parcă ar fi stat să-l păzească. În închipuirea lui, se dădeau nenumărate lupte, el fiind întotdeauna de partea curuţilor, fie în chip de brigadier, care striga tot felul de comenzi în stînga şi-n dreapta, fie ca un erou providenţial şi anonim, ale cărui fapte de vitejie ies la iveală doar ulterior. Iar între timp îl devorau ţînţarii, ceea ce făcea de asemenea parte din vicisitudinile vieţii de luptător.

Rămase aşezat o vreme. Era o linişte infinită, subliniată de trilurile şi de ciripitul sutelor de păsări. Mierlele şi piţigoii se chemau cu nerăbdare, clătinîndu-se pe cele mai plăpînde crenguţe, grangurii şfichiuiau aerul pierzîndu-se prin lăstăriş, glasurile lişiţelor şi ale sfrînciocilor umpleau desişul pădurii. Din depărtare se auzeau privighetorile. Puzderia de păsări nu tulbura liniştea, ci îi înteţeau puritatea. Şi, de parcă natura n-ar mai fi fost în stare să biruie desişurile de frunze de pe coroanele copacilor, mulţimea buruienilor şi a florilor din iarbă, prin aer pluteau cocoloaşele de funigei ale plopilor, zburdînd încoace
şi-ncolo, în voia adierilor, înflorind feeric pînă şi aerul cu abundenţa nesfîrşită a primăverii. De undeva, din înaltul plopilor, turturelele gungureau voluptos, drăgăstos, îndelung…

„Ce splendoare, cîtă frumuseţe“ – îşi spunea Bálint în sinea lui, regretînd că nu putea împărtăşi nimănui extazul pe care-l trăia, că nu era nimeni alături care să-i împărtăşească entuziasmul. Brusc, îi apăru din nou în faţa ochilor chipul Adriennei, care părea că-i strigă: „Dar ai uitat de mine? Eu te-aş înţelege…“

Se ridică agasat, mustrîndu-se de unul singur: „Din nou? Ei bine, nu! A fost destul! Piei ispită!“ – şi se grăbi se iasă din poiana care i-o evocase pe Adrienne, ca să se afunde în desiş.

„De ce să te legi la cap cînd nu te doare? De ce alergi după femeia asta care nici măcar nu e femeie în adevăratul sens al cuvîntului? Ai nevoie de complicaţii, de responsabilităţi, te bagi într-o aventură care-ţi va aduce numai bătăi de cap, vrei să devii sclavul ei?! Nu, nu! Ai şi aşa destule de făcut în viaţă, ai o carieră în faţa ta, iar pe deasupra, odată şi odată va trebui să te căsătoreşti, să ai căminul tău, familia ta, care să-ţi asigure liniştea şi tihna în care să poţi lucra liniştit. La ce bun să cauţi furtuna cu lumînarea, fără nici un rost, da, fără nici un rost. La ce bun?“

Îşi iuţi paşii pe cărarea întortocheată, fără să mai admire peisajul. În jurul lui era întuneric de-a binelea. Coroanele copacilor se îngemănau într-o boltă compactă, cu scoarţele pline de pămătufurile miilor de crenguţe îmbobocite, cu trunchiurile împresurate de răchita deasă şi înaltă cît un stat de om, precum cînepa, deasupra verdelui cărnos al solului, împestriţat de sîngeri, roşcove, de toate buruienile pădurii şi, de parcă nu ar mai fi fost de ajuns, desişul îi ridica în cale toate soiurile de bălării – o puzderie de voiniceri, de aglice şi de cucute cu tulpinile de doi metri, aidoma unor lăstari vînjoşi. Iar duiumul de plante, printre care se înghesuiau pe alocuri şi frunzele de amăruţă, era împletit, îngreunat de puhoiul lianelor hameiului sălbatic, îngemănat cu mugurii pali ai firelor de volbură, răspîndiţi printre bălării, prin tufiş, pînă sus, pe crengile copacilor, de unde atîrnau pe alocuri aidoma unor fluturi, plutind liberi prin aer. Iar cărarea era acoperită de păienjenişul ţepos al crengilor de mure.

Acea limbă de luncă era o adevărată junglă, năpădită de o vegetaţie atît de luxuriantă, încît pămîntul era ascuns vederii de incredibila ei fecunditate.

Chiar dacă urma poteca, pe alocuri, Bálint se strecura anevoios prin desiş. Erau locuri prin care nici n-ar fi putut să treacă. Albia Arieşului se întrevedea deja prin frunziş.

Nu mai avea de străbătut decît păpurişul. Paşii îi pleoscăiau prin turbărie. Arieşul era ascuns de zidul gălbui al stufului de anul trecut. Ajunse în cele din urmă pe malul plin de pietriş al rîului, care săpase adînc povîrnişul de pe cealaltă parte.

În mormanul de pietre era înmormîntat şi un trunchi bătrîn, adus de ape.

Bálint se opri în dreptul lui.

Prin apropiere era şi vadul prin care trecuse adeseori călare, în drum spre Dinóra, fiind calea cea mai scurtă către Silvaş, pe care o ştia cu ochii închişi. O străbătuse adeseori, chiar şi noaptea. Nu avea decît să se caţere pe grohotişul de pe malul din faţă şi apoi să urmeze şirul de salcîmi, să lase Hădărenii la stînga, să treacă terasamentul şi era deja în lunca Mureşului, la ea.

Se gîndea că asta ar şi trebui să facă… Cine ştie, poate că ar fi fost mai bine să se ducă la Dinóra – doar îl invitase – ca să reia legătura. Da, asta ar fi o soluţie. La urma urmei, la Budapesta nici nu se gîndise prea des la Adrienne. Şi-a amintit din cînd în cînd de ea, dar nu atît de imperativ, de insistent ca acum. Scumpa Dinóra! – îi simţea parfumul, pielea, îl legau de ea amintirile tinereţii şi era sigur că nu ar mai fi simţit scîrba care-l apuca după ce făcea dragoste cu fetiţele acelea de la Budapesta… Da, asta avea de făcut ca să scape de visele lui nătînge – să înceapă o nouă legătură… Fiindcă totul pornea de la pofta sa trupească… pe care nu avea decît să şi-o domolească… să-şi satisfacă bestia din el – se gîndea el zîmbind. Da, Dinóra era soluţia salvatoare!

Îşi aminti de Viţică. Ei şi? De altfel, micuţa doamnă îi spusese că i-a făcut deja vînt. Iar dacă nu era adevărat, nu avea nicio importanţă. La urma urmei, Dinóra n-a fost niciodată tocmai uşă de biserică.

Porni spre casă. Era trecut de opt. Se grăbea la castel, să ia micul dejun cu mama lui. Iar pînă acolo mai avea o cale bună de mers.

Se întoarse pe alt drum, prin lanul de lucernă. Înainte să părăsească insula, privi înapoi de pe podeţ. Peisajul se schimbase la faţă. Soarele învinsese negura. Totul strălucea luminos, lipsit de taine, priveliştea era minunată, dar mult mai concretă, mai lucidă. Gîndurile ivite pe malul rîului îl năpădiră din nou. „Aşadar, Dinóra? – Da, asta ar fi o soluţie înţeleaptă…“ Sfetnicul mereu treaz din sufletul lui începu să-l piseze: „Să nu te mai duci la Almaş, ca să nu mai reiei povestea aceea cu Ady!“ – iar celălalt cîrcotaş îl îmboldi mai uşuratic, vorbindu-i cu perfidie: „Dar i-ai promis lui Pál Uzdy că ai să te duci. Ce legătură are Adrienne cu asta? Bărbatul ei ar putea găsi acest lucru ciudat. Ar avea impresia că îl eviţi, că nu apari decît cînd el nu e de faţă, ceea ce ar fi neplăcut, chiar prostesc, fiindcă ar putea să intre la bănuieli.“ Dar înţeleptul îl contrazise: „Fii serios. N-ai vrea să mergi acolo decît ca
să-i suceşti din nou minţile sărmanei femei – ar fi o inconştienţă din partea ta!“ „Nici pomeneală – îi spuse al doilea – nu aţi avea nicio şansă să rămîneţi între patru ochi, fiindcă e şi soacră-sa de faţă, ca să nu mai vorbim de Uzdy. N-ai îndrăzni nici în ruptul capului să te apropii de ea!“ Înţelepciunea şi pasiunea duceau o luptă acerbă în sufletul lui Bálint, dar fără nici un deznodămînt, fiindcă îi apăru în faţă maestrul de echitaţie, împreună cu doi grăjdari care tocmai se întorceau cu trei trăpaşi de la arena de călărie, pe aleea străjuită de tei. Se apropie de ei ca să le aţină calea.

— Tocmai vin de pe insuliţă – le spuse el – de la vadul cel vechi. Se mai poate trece pe acolo?

— Nu, domnule, l-a înghiţit viitura de primăvară – îi răspunse unul dintre grăjdari – dar dacă doriţi, o să vă căutăm altul.

— Aşa, l-a înghiţit? Mai vedem noi.
Nu-i nicio grabă. O să mă gîndesc ce se poate face.

Mîngîie grumazul catifelat al calului şi cei trei îşi continuară drumul de-a lungul aleii, iar el se îndreptă către grajdurile iepelor. Dar se abţinu să intre la ele, oricît de mult tînjea să le vadă, ştiind că mama lui ar fi fost indispusă dacă ar fi intrat acolo fără să o ia cu el. Herghelia era mîndria contesei Róza Abády, care se lăuda mereu cu minunăţiile ei de cai, aşa că ar fi fost bine să meargă împreună. Urcă în grabă printre stejarii cît piramidele pînă în camera lui, ca să se schimbe, să nu apară în faţa contesei leoarcă de apă şi plin de noroi cum era.

• Castelul de la Bonţida. Sfârşitul anilor ’80.

*

Pierdu o vreme cu spălatul şi cu îmbrăcatul, aşa că, pe cînd urcă la etaj şi ieşi pe terasă, mama lui era deja la masă, admirînd panorama.

Era un mic dejun abundent, tipic ardelenesc, cu friptură rece, slănină afumată, cu minciunele şi plăcinte proaspete, cu fursecuri, unt şi miere, cu fructe şi bineînţeles cu cafea şi lapte de bivoliţă. Contesa abia ciugulea cîte ceva din bunătăţile pe care le avea în faţă, gustînd mai degrabă din căpşuni şi sorbindu-şi cafeaua. Însă ţinea ca totul să rămînă ca pe vremuri, aşa că doamna Baczó umplea în fiecare dimineaţă masa cît să ajungă şi pentru zece persoane. Iar acum, în cinstea lui Bálint, adusese şi o cană cu ceai.

Îi sărută mîna, apoi se puse pe mîncat. După plimbarea prelungă era lihnit de foame.

Contesa îl sorbea din ochi. Îşi tăvălea cîte o căpşună dolofană prin zahărul din farfurie, uitînd adeseori o vreme să muşte din ea.

Avea în ochii ei albaştri, un pic bulbucaţi, o strălucire şăgalnică. Asta se datora faptului că tocmai se întorsese de la grajduri, unde-şi începea de fiecare dată ziua, ca să vadă caii de povară întorcîndu-se de pe cîmp – îi cerceta cu atenţie, cerea explicaţii dacă i se părea ceva suspect, le pipăia tendoanele şi dădea indicaţii cum să fie trataţi, dacă era cazul. Iar grăjdarii, ca să-i facă pe plac, îi povesteau cele văzute, despre iepuroaicele gata să fete, despre potîrnichile sau despre cerbii care le ieşiseră în cale. Aşa că, în ziua aceea, aflase şi cea mai importantă veste, cum că se întîlniseră pe podeţ cu Bálint, care se interesase de vadul de pe valea Arieşului.

La asta se gîndea contesa, la vadul care ştia prea bine ce însemnătate avea pentru el. Aflase că pe acolo trecea fiul ei, pe vremea studenţiei, în drum către micuţa Dinóra. Avea informaţii că se mai ducea şi noaptea la ea, fără să-i spună fiului ei nimic, dar bucurîndu-se în taină pentru el. Fiindcă, odată ce Bálint devenise un bărbat în toată firea, viaţa ei, lipsită de bucurii, luase altă turnură. Asta nu însemna că şi-ar fi schimbat concepţiile de viaţă. Pentru ea, femeile erau de două feluri: cele cinstite – adică cele ca ea, care nu aveau ochi decît pentru soţii lor – şi „celelalte“, cum le zicea ea, printre care le enumera pe toate cele care nu erau aşa. Era categoria în care le includea, fără discernămînt, pe cucoanele mai cochete, care nu făceau altceva decît să se distreze pe seama bărbaţilor şi să se lase curtate în glumă, pe cele care aveau o legătură de dragoste cu un singur bărbat, dar şi pe cele mai uşuratice, care-şi schimbau adeseori amanţii, fără să facă nicio deosebire între cocotele din lumea bună şi tîrfele de pe stradă. Pentru ea, care era străină de păcatele lumii, toate erau de aceeaşi teapă. Nu era ea o fire prea severă, nici nu-i plăcea să facă pe indignata. În societate, nu le dădea acelor fluşturatice nimic de înţeles, le primea în casa ei, nu rostea o vorbă urîtă şi nici nu bîrfea pe seama lor, ci le lua aşa cum erau, considerînd că „celelalte“ erau nişte fiinţe aparte, născute cu păcatul în sînge. Nici vorbă să le învinovăţească, ci doar le privea în tăcere, cu umorul ei nerostit, fără să clatine din cap sau să se revolte, orice s-ar fi vorbit pe seama lor. Iar cele auzite le păstra în sinea ei, fără să le povestească mai departe, de parcă n-ar fi aflat nimic.

În schimb, cînd Bálint, pe vremea studenţiei, începu să aibă o relaţie cu micuţa Dinóra, începu să vadă totul în alte culori. Zîmbetul ei ironic de pînă atunci căpătă o nuanţă nouă, de mîndrie. Era mîndră de succesele fiului ei la femei. Era o satisfacţie inconştientă faţă de viaţa ei amoroasă încheiată pentru totdeauna odată cu moartea celui căruia îi jurase credinţă veşnică. De parcă şi-ar fi găsit alinarea, întruchipată în tinereţea lui. Şi cum pentru ea acele femei – „ţiitoare“ cum le numea în sinea ei – erau cu totul altfel de fiinţe, nu se arăta cîtuşi de puţin îngrijorată, nici prin gînd nu-i trecea că fiul ei s-ar fi putut îndrăgosti de vreuna dintre „celelalte“ – considera cuceririle lui ca nişte succese sportive, de parcă ar fi cîştigat vreo cursă de călărie sau o partidă internaţională de tenis. Totul începuse odată cu perioada cînd îi făcea curte Dinórei, se continuă în anii lui de diplomaţie, apoi mai tîrziu, cînd se mutase la Viena, dar îşi petrecea vacanţele la Dieneşti şi primea scrisori de la tot felul de femei din străinătate, de care ea, cînd deschidea mapa de corespondenţă, cum o făcea întotdeauna, se bucura nespus de mult. Cînd stăteau de poveşti, aducea mereu vorba, cu discreţie, despre societăţile prin care se învîrtea el în posturile pe care le ocupase, punîndu-l pe Bálint să-i povestească despre cucoanele pe care le întîlnea – cum arătau, pe care le vizita mai des – apoi, din mulţimea de nume şi de amănunte aflate, încerca să se dumirească de la cine primea el plicurile liliachii şi de la cine pe cele albastre, ca apoi să se umple de satisfacţie cînd descoperea cîte o adresantă cunoscută pe scrisorile trimise de fiul ei. Nu-şi mărturisea nici sie înseşi propria curiozitate, iar întreaga ei şiretenie consta doar în aceea că îi arunca în treacăt servitorului: „Dacă Bálint are ceva de trimis la poştă, vreau să-ţi dau şi eu o scrisoare“. Dar, de cele mai multe ori, lacheul venea mai întîi la ea sau scrisoarea fiului ei era pentru un bărbat, aşa că vicleşugul era de prisos. În schimb, cînd identifica numele vreuneia dintre ele, nu se lăsa pînă ce el nu aducea în discuţie numele respectivei, aşa încît să-l poată descoase despre vîrsta femeii, cît era de frumoasă şi ce relaţie era între ei, totul, bineînţeles, cu cea mai mare prudenţă.

Apoi, amănuntele adunate cu grijă, zile la rînd, le aranja ca într-un mozaic, iar cînd imaginea era întreagă, şi-o depozita mulţumită în memorie, de parcă ar fi făcut inventarul succeselor amoroase ale lui Bálint. Era convinsă că nimeni nu ştie de curiozitatea ei nevinovată, iar Bálint, într-adevăr, habar nu avea de ea.

Fragment din Miklós Bánffy,
Trilogia transilvană, I.  Primul cuvînt de pe zidul palatului. Număraţi.
Carte în curs de apariţe
la Editura Institutului Cultural Român