a28

(Aurel Sasu, Cum mor scriitorii români, Cluj Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017)

Despre moartea scriitorilor români

Mircea Moţ

Coordonator, împreună cu Mircea Zaciu şi Marian Papahagi, al celebrului Dicţionar al scriitorilor români, dar şi al unui Dicţionar biografic al literaturii române, Aurel Sasu publică la Casa Cărţii de Ştiinţă, tot sub forma unui dicţionar, un volum în care consemnează felul în care mor scriitorii români (Cum mor scriitorii români, Cluj Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017).  Nu este singura carte de acest fel. În anul 2001, editura Albatros publica, sub titlul Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii, cartea Isabellei Bricard, Dictionnaire de la mort de grands hommes (Cherche midi, 1995), în traducerea Adrianei Liciu şi a lui Sorin Urdoi.

Aurel Sasu nu a avut în vedere „fenomenul fizic al morţii imediate, ci momentele din biografia scriitorului (o întâmplare, un episod, o disperare, o dramă) în măsură să-l îndrepte spre ceea ce Mark Twain numea eternitatea care ne face pe toţi egali“.

Autorul nu este interesat de atitudinea scriitorului român în faţa morţii, desprinsă din operă sau din documente biografice şi  nici nu pare dispus să interpreteze, într-un fel sau altul, moartea autorului respectiv. Este adevărat însă că reuşeşte să construiască „povestea morţii“ unor scriitori „asociind interpretării libere documentul şi paginile de jurnal (când au existat) sau mărturia contemporanilor şi a arhivelor cu caracter operativ“.

Chiar aşa, cum mor scriitorii români? Se deosebesc ei, prin felul de a muri, de semenii lor? Nu prea!

În cartea sa, Aurel Sasu  consemnează o mulţime de feluri de a muri, care nu sunt specifice doar scriitorului, român sau de aiurea, ci şi micului funcţionar din proza vreunui scriitor realist, să zicem. Cel mai des se moare de infarct, de cancer, de tuberculoză, din cauza accidentelor de circulaţie (se pare că pe scriitorul român l-a ferit bunul Dumnezeu de accidente aviatice), din cauza cutremurelor, din cauza intoxicaţiei cu monoxid de carbon. Mulţi scriitori români îşi găsesc sfârşitul pe front (ce rânduri frumoase s-ar fi putut scrie despre Haig Acterian!) Când sunt suspiciuni de asasinat politic, Aurel Sasu le consemnează. Unii scriitori se sinucid, fără să aflăm prea bine de ce o fac, şi chiar într-un fel groaznic. Aflăm despre Al. Protopopescu, bunăoară, că şi-a pus capul în uşa liftului, alegând să fie ucis de o unealtă a tehnicii relativ moderne („şi-a băgat capul în culoarul ascensorului, unde i-a fost decapitat, zdrobit”). Un mod aparte de a se sinucide alege Ion Stratan (îşi pune capăt zilelor, prin autoînjunghiere, pradă depresiei, la două săptămâni de la moartea mamei sale“). Unora, propria  pasiune le-a adus moartea: este cazul lui Titus Popovici, vânător pătimaş, care, vrând să împuşte vânatul din goana maşinii, a produs accidentul fatal. Urmuz se împuşcă într-un boschet. Alţi scriitori, ca şi cum ar socoti că viaţa în sine e o boală incurabilă, se sinucid luând câte un pumn de medicamente. Un Dimitrie Stelaru şi-a înscenat moartea, prin intermediul ziarului Semnalul, în 1940: „Se deschid liste de subscripţii pentru înmormîntare. Banca Naţională oferă 2000 de lei, Universul literar îl deplînge pe cel plecat tocmai cînd «trecuseră în rod pîrgurile». În tot acest timp, «decedatul» stă ascuns în casa unui amic. Cînd se arată lumii, colegii îngroziţi îl privesc ca pe-o stafie“. Şi aşa mai departe!

Despre unii scriitori, mai ales contemporani, nu aflăm nimic, cu toate că nu sunt cu nimic mai prejos decât alţii, a căror moarte este menţionată în carte. Când spun aceasta, am în vedere o serie de membri ai Uniunii Scriitorilor, cum ar fi Ilie Măduţa, Anghel Dumbrăveanu sau Alexandru Andriţoiu, prezenţi în Dicţionarul Scriitorilor Români, coordonat de Aurel Sasu.

În unele epoci, moartea scriitorului primeşte semnificaţii cu totul aparte, autorului reuşindu-i scenarii din care nu lipsesc semnele de întrebare şi enigmele.

În cazul morţii lui Eminescu, învăluită şi aceasta în mister, autorul prezintă trei versiuni, lăsând „informaţia să ne aducă mai aproape un scriitor despre care avem impresia că ştim totul, şi nu ştim, în realitate, aproape nimic“.

Moartea lui Nae Ionescu lasă loc unor  suspiciuni transcrise cu multă conştiinciozitate: „Cea mai populară explicaţie a morţii lui Nae Ionescu este otrăvirea filosofului din ordinul lui Carol II. Otrava i s-ar fi injectat în ţigări. Într-o primă variantă, otrava i-a fost administrată de un chelner de la Capşa, în alta, de Cella Delavrancea, ultima lui mare iubire. Petre Pandrea vine cu o ipoteză din aceeaşi categorie. Avînd gripă, filosoful îşi cheamă doctorul curant. În locul lui, soseşte un necunoscut, care-i face o injecţie fatală. Tot din ordinul lui Carol? Nae Ionescu fusese implicat în demersurile de readucere a Regelui în ţară, apoi tot el, raliat cu legionarii, devine militant activ pentru detronarea lui. În acelaşi spaţiu de prezumţie senzaţională se înscrie şi nota din 1938 a lui Vasile Băncilă: «Şi pe Nae Ionescu îl vor ucide». O simplă bănuială? Mai explicit este eseistul în 1940: «Moartea lui a fost suspectă; dar, în fond, aceasta e mai presus de orice îndoială că sfîrşitul lui se datorează regimului pe care l-a avut în lagăr (…). Aşa că, direct sau indirect, Nae Ionescu a fost asasinat»“.

Nicolae Labiş este un subiect generos şi Aurel Sasu  apelează la  multe documente şi mărturii pe care le are la dispoziţie. Nu dezleagă misterul morţii lui Labiş (poate că este imposibil s-o facă, poate nu este mister, poate a alunecat pur şi simplu sub tramvai), dar nici nu omite nişte detalii ce întreţin suspiciunea, şi când spun aceasta o am în vedere pe o Maria Polevoi (întâmplător născută în URSS), care apare şi dispare, şi care se sinucide pe neaşteptate fără să-i facă lui Gheorghe Tomozei mărturisirile aşteptate de la ea. O altă martoră, Rotaru Jenica, nu este de găsit  în timpul anchetei, cu toate că Procuraturii raionului Codlea i-a fost adresată o cerere de a efectua comisia rogatorie cerută prin ascultarea numitei Rotaru Jenica“, această martoră fiind „dispărută de pe raza comunei Feldioara, unde ea declarase că are domiciliul“. Simple coincidenţe! Cred că pot să-mi exprim aici o nedumerire. De ce nu s-a acordat oare mai multă atenţie unei aşa numite poezii pe care, înainte de a muri, poetul a dictat-o unui bun prieten? Textul este, cred, cunoscut, dar îl reproduc totuşi: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi.// M-a strivit/ Pasărea cu colţ de rubin,/ Iar mâine/ Puii păsării cu colţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă“ ( Pasărea cu colţ de rubin).

La fel se procedează  în cazul lui  Marin  Preda, unde Aurel Sasu inserează un rezumat al cercetărilor privind moartea scriitorului solicitat, probabil, de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR securităţii. Intrată sub „zodia unei mitologii populare”, moartea lui Marin Preda este sursă de scenarii, unele, după Eugen Negrici, cu „accente patetice“. Cu multă meticulozitate, Aurel Sasu transcrie în volum cele şapte versiuni ale morţii lui Marin Preda, absolut semnificative pentru felul cum este percepută  relaţia dintre putere şi un important scriitor în condiţiile unui regim totalitar.

Înainte de a deschide cartea, aveam sentimentul că voi citi despre anumite morţi simbolice ale scriitorului român. Bunăoară, despre cum a murit un Mihail Sadoveanu atunci când a scris Mitrea Cocor (sau, mă rog, a acceptat ca acest volum să treacă drept opera sa, pentru a ajuta un scriitor nevoiaş) sau Păuna mică.

Cert rămâne faptul  că Aurel Sasu ne aminteşte, dacă nu o ştiam, că mari şi mai puţin mari scriitori români, au murit. Să le fie ţărâna uşoară!