a24

Drum fără peisaj

 

Virgil Leon

 

Un cetaceu dislocă apa visului,

străveziu şi blând, scufundându-se

în străfunduri convalescente,

ale nimănui anume, în vremelnicie.

Apoi întorc obrazul către locul tău

lăsat gol.

Nu-s întrebări, nu-s răspunsuri,

e încă devreme pentru cei mulţi.

 

Ospătăm porii cu porţia de vid,

strângem piesele răsturnate,

pregătim noua partidă.

Şi iată: saliva raţiunii pe obiecte

şi făpturi, senzaţii năimite,

corpuri pe tocilă, fiertură şi terci,

miasme de zile epuizate,

mortarul tăcerii invulnerabile.

 

Peisaje pripite proiectăm în abis,

repetitiv, impresii boante scrijelesc urmele

celor ce-am fost acum o secundă –

sclivisiţi, neterminaţi, absurzi,

frivoli, complezenţi, rigizi şi ţepeni,

împâcliţi.

 

Trupule, şipot pentru sânge –

iată, iată branula prin care intră

cotropitor realul, ca-ntr-o ţară

de dezertori.

Iată, iată viaţa –

drum fără peisaj,

vagoane fără conductor

pe şine circulare.

 

Şi toate, toate acestea:

coviltire decolorate, tărăboanţe, clinchete

de campanelă, retorte şi pârghii, coşmelii,

valijoare, figuri desperecheate, reliefuri

letargice, sabotori şi conţopişti,

cârpaci şi sfadnici, glosatori ai durerii,

şarlatani, limbuţi, palavragii,

gonaci ai plăcerii, conştiinţe regente.

 

Cuvinte umile pentru lucruri umile.

Nu le da, nu le da lustru!

Natura distribuie nuanţe şi tonuri,

conturul zilei prinde cheag

pe visul din urmă al celor năpăstuiţi.

Călcăm pe umbre, în zăcătoare,

pirpirii, costelivi, istoviţi

ca un corp de armată rătăcit între linii.

 

Acoperiş fără ţiglă – viaţă –,

holdă în care ne pierdem,

treieriş pe care nu-l apucăm,

peisaje năimite, remedii după remedii.

Arătaţi-mi o breşă

în carcasa asta de bitum,

schimbaţi recuzita de tinichea.

 

Fald al durerii, ascunde-ne,

retrage-ne în viitorul blurat.

Straniu sună paşii,

parcă altcineva ne păşeşte.

Clonţul veacului ciocăne-n ţeste.

Vântul scurmă, nu bate.

 

Ce fel de lume-i asta

în care pentru valoarea adăugată

eşti taxat, deci pedepsit?

Azi până şi tusea-i productivă.

De când cu încălzirea globală,

e tot mai frig.

 

Nu da, nu da lustru!

Ascultă urme, dezgroapă raze!

Ştiu, ne-am întors cu preţ coborât,

adjudecaţi pauşal –

biografii ţesălate,

vagoane fără tampoane,

feţe hidoase ale identităţii.

 

Deversaţi la marginea marginilor,

ape fără izvor: iată-ne.

În genunchi în spatele vieţii casate,

sub velatura norilor, noi, cei de jos,

căutaţi numai de taxe.

 

Eczemă pe orizont, privelişte de azbest,

vegetaţie cianotică, somn argilos –

contingenţă a lumii.

 

Un grăunte opac dă colţul în noi.

Primim factura urmei

cu faţa la perete.

Sângele nostru vorbeşte pentru noi

– nimeni nu-l ascultă:

Nu da lustru,

în viaţa asta nu da lustru!