a7

Lecţia de recitire

Dan Gulea

Magda Cârneci este o poetă analitică, cerebrală, cu o voce îndrăzneaţă, prezentă în momente semnificative ale istoriei poetice recente.

Prezentul volum, intitulat Opera poetică (prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Bucureşti: Cartea Românească, 2017, 310 p.) este şi o profesiune de credinţă; de fapt, este un volum fără titlu, numele colecţiei (în care au mai apărut poeţi de seamă din prima generaţie postmodernă) jucând rolul de titlu – într-un mod astuţios: s-ar crede că este aici întreagaoperă poetică a autoarei; în realitate, avem o relectură a unor volume sau fragmente de volum: Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1985), Haosmos (1992), Poeme politice (2000), Poeme Trans (2012) şi Viaţă (2016) epublicate cu unele modificări recente, datate ca atare.

Modificări cu o greutate aparte: în primul rând modificări stilistice, validarea unui sistem propriu de sinonimii, ce dau ocazia de a păşi prin laboratoarele (muzeele?) poemului, dar şi prezentificări, gradaţii (sau urcări în intensitate).

Discuţia poate începe de la poemul-manifest „O, generaţia mea“ din primul volum; „A vorbi! ori a scoate în văzul tuturora, în lumină/ viscerele însângerate ale zilei de azi“, spune poeta în 1980, pentru ca în 2017 să înlocuiască semnul de exclamare cu (:), o schimbare de la exaltare la explicaţie, ce poate arăta o concepţie (şi încredere) de tip didactic. Şi poemul „Nike“, despre „bătrâna femeie de serviciu Maria“, continuă expunerea celor (:), însoţite de modificări mai mari: „moartea, o lozincă, salvarea, o pată de sânge, realul/ cel mai real“ (1980) – faţă de „moartea, ea-i o lozincă: salvarea, o iluzie: mama/ ea-i realul cel mai real: un sac de grăsime şi de sânge“ (2017).

Cu o dispunere în pagină ce atestă vitalismul de tip Maiakovski („ca mitraliera“, cu versul următor continuând de la jumătatea celui anterior) sau general anglo-saxon, poeta devine mai puternică, aşa cum se întâmplă în poezia „Mîna“: „Mîna aceasta pătată şi aspră, stînd pe masă/ ca o bucată de carne“ – se completează cu imaginea pertinentă: „bucată tăiată de carne“ (sm, DG).

Alteori, de pildă în „Genialoidul“, poemul ce vorbeşte destul de transparent despre poetul necuvintelor, tonul se schimbă pamfletar: „(daţi-mi totuşi şi o bucată de pâine)“ din 1980 devine în 2017 „o cană de vodcă“.

În fine, „Poesia“ (1980) devine „Poezia“, fiind totodată eliminate o serie de „Fragmente vechi“, ce închideau volumul, precum şi o serie de poeme cu un referent cultural destul de clar încă din titlu: „Cartoful“, „Despre Goethe“. De la arhaic sau premodern-jucat la forma lipsită de ambiguităţi, „poezia“ evoluează, se transformă, iar această imagine dinamică este principalul merit al versului de acest tip.

O tăcere asurzitoare din 1985 este un volum cu ample intervenţii, dezvăluind poate cel mai mult din sistemul de sinonimie al poemului made by Magda Cârneci; un exemplu este „Fugă pentru instrumente necunoscute“, poem divizat în secvenţe numerotate; astfel, „europe şi asii“ devine „europe decăzute, asii delirante“ (în secvenţa 3), iar (4) aduce o mică lecţie de retorică prin înlocuirea unui chiasm (dar cu păstrarea anaforei – sublinierile îmi aparţin): „calde utopii, înflăcărate amurguri/ v-am hrănit cu carne şi sânge/ incendiate butaforii, istorii în formă de cruce/ v-am îmbrăcat în sânge şi purpură“ devine „utopii toride, culturi carnasiere/ v-am îmbrăcat cu splendoare şi purpură/ incendiate coşmaruri, scenografii tenebroase/ v-am hrănit cu carne, limfă şi sânge“.

În altă parte a volumului, în „(milioane de mări)“, aceeaşi exprimare prin chiasm (la distanţă): sintagma „uşa smulsă“ din strofa de început „Există un ocean de întuneric/ în spatele tău gol şi îngust/ cu care/ abia mai acoperi/ uşa smulsă dinspre // inteligibil“ devine „uşa închisă“, apoi, în strofa-ecou, „uşa deschisă“, în timp ce „semnul apocalipsei“ devine „semnul resurecţiei“.

Alte sinonimii pot fi consemnate: „muzica organelor rupte, creieri, inimi şi degete“ devine „vacarmul oraşelor, pocnetul enorm al exploziilor“, iar „ţipătul celulelor vii“ devine „urletul revoluţiilor“, într-o serie de inversiuni ale versurilor din varianta 1985, pentru textul 2017.

Aceste modificări accentuează transcendenţa, dorinţa de dincolo, mesianismul peremptoriu, aşa cum se vede în poemul „(haosmos)“, vocabulă ce se va reduplica în titlu de volum (1992) şi de antologie (2004), o vocabulă ce poartă marca M.C.; astfel, în 1985 avem „pîntecul, inima, ochii/ atîtea uşi infinite, deschise/ cîndva într-o unică exaltare“, care „exaltare“ se transformă în „bucurie“ (2004) şi, în prezent, în idiom, în speţă „limbă“ (2017). Sau putem urmări succesiunea de expresii din acelaşi poem, în cele trei variante ale sale: „desfigurată lumină“/ „desfigurată lumină nu ne uita“/ „imponderabilă lumină nu ne uita“. În schimb, poemul „Haosmos“ din volumul cu acelaşi titlu (1992) este păstrat nealterat până la antologia din 2017.

Alte sensuri pot fi citite în transformările succesive; în „(gustul apocalipsei)“, „strălucirea orbitoare a unei civilizaţii în apus“ devine, în 2004 şi 2017, „la apus“ – făcându-se astfel trecerea de la o posibilă localizare geografică spengleriană, la o descriere generică. Un alt drum: de la un dramatism al epocii, de la încrâncenarea ei (anii 1980 au fost, printre altele, anii privaţiunilor de exprimare), la o anumită estetizare (a se citi relaxare/ resemnare): „universul/ înspăimântat de o muscă“ devine „fascinat de o muscă“, iar „o mână/ locuieşte în urlet“ devine „(…) în aşteptare“. O expresie a furiei, care, de-a lungul timpului, se resemnează.

Alte incursiuni în poezia Magdei Cârneci pot fi puse sub semnul unei predilecţii antonimice; în „(erai transparent)“ putem citi: „Erai transparent/ Lumina neagră (albă, 2017) trecea prin tine tăcând (cîntînd, 2017)/ ca printr-o fereastră infinită tăiată (îngustă deschisă, 2017)/ de întunericul veşnic (în inima cosmică, 2017)“.

Volumele mai noi se derulează sub semnul antologării; Poeme Trans (2012) preia poeme din volumele anterioare şi aduce o serie de texte noi, pe tema biblică, profetică la modul apocaliptic, a maternităţii: timpul în care copiii nu mai vor să se nască (dar, la Magda Cârneci, visează la asta) este timpul poetic ideal. Idealul poetic? „Nu mai vreau limbaj de limbaje/ Nu mai vreau metaforă de metafore“.

Iar Viaţă (2016), cea mai recentă antologie, subintitulată „poeme ocazionale 1995-2015“, continuă teme mitologice – de pildă, naşterea, nostalgia de a nu te fi născut („O, mamă“), reluând unele poeme din volumele anterioare (din Haosmos): un „quasisonet“, „de dragoste“ apare, surprinzător, de două ori în această Operă poetică (p. 146 şi p. 266).

Volum ce se joacă pe imersiunile clasicului (a se vedea măştile eminesciene), Viaţă propune şi o esenţă a materialităţii, în acelaşi retorism studiat (chiasmul), de pildă în „Glossă“: „De pe acum salut praful cosmic ce mă va conţine,/ şi acum mai consum din surâsul cosmic, originar“.

Exemplul poetei Magda Cârneci, de recitire, de reluare a unor idei şi atitudini – în fond, o autoevaluare, ce are părţile ei autoflagelante – este unul rar întâlnit într-o lume a poeziei în care barzii noştri tradiţionali cântă răspicat, o dată pentru totdeauna.