a4

Viaţa într-o oglindă uitată

Constantin Cubleşan

Poetul Nicolae Prelipceanu, în lunga (totuşi, nu prea) activitate scriitoricească, a sa, şi-a consolidat o operă care îl fixează, cu îndreptăţire, între scriitorii cei mai originali de azi de la noi (de ce nu şi de pe alte meleaguri?!). A scris poezie – e genul în care s-a ilustrat pregnant – dar şi proză (reportaj, povestiri, romane), dramaturgie şi iată-l acum, la o vârstă care îl îndreptăţeşte (poate e prea devreme, totuşi) să abordeze genul memorialistic. Precizez însă, de la bun început, o memorialistică aparte care nu are nimic în comun cu lungile, masivele, greoaiele (aproape toate) dări de seamă asupra trecutului, cuiva. La drept vorbind, Roman-ul sub acoperire (Bucureşti: Cartea românească, 2018) nici nu poate fi încadrat riguros acestui segment de creaţie literară. El se potriveşte, mult mai bine, categoriei beletristice pe care teoreticienii o definesc a fi: literatură fantezistă. Nu fantastică, se-nţelege, care e altceva.

Structural vorbind, Nicolae Prelipceanu e un tip polemic, ironic, zeflemitor (în tentă benefică), cultivând un verb acidulat, coroziv, capabil a schiţa, din câteva tuşe caricaturale, un profil, o întâmplare, mai mult chiar, o epocă, sintetizând sarcastic destine (biografii), în imagini (cu un fior liric bine cenzurat submersiv) surprinzător, groteşti. E cazul acestei epici confesive în care realitatea se îmbină ingenios cu suprarealul (nu neapărat după model ionescian) într-o construcţie romanescă alcătuită din segmente disparate ce se continuă unele pe altele nu atât factologic, cât emoţional, prin discursul personajului catalizator, central. E romanul căutării de sine a acestuia, într-un trecut ce rimează contrapunctic (dacă se poate vorbi de aşa ceva) cu prezentul, din perspectiva căruia, ca dintr-o privire în oglindă, totul apare învăluit în aburii unui mister oniric, adesea straniu, frizând farsa şi, de ce nu?, ridicolul. Semnificativ pentru procedeul evocator în sine practicat de romancier, este segmentul din capitolul …surprins de ploaie, în care barmanul locantei „Butoiul bătrân“ îşi îndeamnă muşterii să plece acasă, fiind ora închiderii: „Alo, domnu’, haideţi că se închide, nu vă mai tot holbaţi în oglinda aia uitată aici pe peretele de la frizeria care a fost înainte, că tot n-o să vedeţi nimic în ea, a murit demult, e moartă, dom’le, dacă-ţi spui io! Las’ că vă promit io că n-o scot până mâine şi puteţi să mai vedeţi în ea ce-oţi vedea acolo, n-o scot nici mâine, nici poimâine, cât oi fi io aici, aici rămâne oglinda, pe peretele acela, aşa, în ciuda duşmanilor şi vă puteţi holba la ea cât doriţi, că votcă eu am destulă, numai să ajungeţi cătinel-cătinel, acasă, că nici nu mai plouă, nici nu mai pică măcar, hai, domnu’, aşa…“ Într-o asemenea oglindă, imaginară fireşte, oglindă care se află în memoria povestitorului („Îmi trec prin cap tot felul de imagini din trecutul acestui subsol şi al meu“), învie fragmentar o întreagă lume, ce se derulează după o ordine a evenimentelor necronologică, cu parfum (?!) specific de epocă – e un timp istoric ce cuprinde perioada real/fictivă de la primul război până la cel de al doilea şi de după acesta, mai ales, decupând segmente ce au marcat biografiile atâtor oameni apropiaţi povestitorului, cunoscuţi, prieteni, rude, sau pur şi simplu convivi, nu mai puţin torţionari ş.a., componenţi ai unei dinamici existenţiale lăuntrice, intime personajului narator, cu care acesta se şi confundă. În acest sens e semnificativă meditaţia sa, nu atât cu tentă filosofică, cât mai ales morală: „Soarta fiinţelor umile nu contează pentru cei care scriu istoria. Explicabil, de altfel: cine ar putea să înregistreze toate trilioanele de fiinţe care s-au perindat pe deasupra acestui pământ, care i-au făcut o scurtă vreme umbră şi s-au retras apoi fără a lăsa urme? Există o zonă, aceasta, la care mă refer acum, în care trebuie să laşi musai urme, să rămână ceva după tine. De ce să rămână, de ce să te ţină cineva minte? Că, oricum, memoria lumii e scurtă, chiar foarte scurtă, iar secolele devin clipe, aşa cum sugerează undeva şi poetul. Pentru că asta dă un sens vieţii? Aş. Sunt atâtea fiinţe umile, mulţumite cu viaţa lor, pe care şi-o duc aşa cum le-a fost dat sau cum pot şi nu râvnesc la mai mult (dar e a fi ţinut minte mult?) şi pentru care acesta e sensul vieţii…“ Cât de semnificative sunt urmele pe care le-a lăsat eroul după sine, nu are prea mare importanţă. Totul e că el a trăit această istorie, această viaţă („au început să-mi treacă prin faţă, ca la sfârşit, imagini ale vieţii mele, toată viaţa mea de cititor, ce se derula ca-ntr-un film accelerat“) ce pare a se desfăşura în devălmăşie (dar, nu) în atâtea şi atâtea evocări, pitoreşti, spectaculoase ori nostalgice, cu elemente precise de decor citadin, cu situaţii recognoscibile, la o adică (festivalul Enescu; atmosfera absurdă de după război când ruşii îşi botezau clandestin copiii; scene de la revoluţia română din decembrie; închisorile comuniste ş.a.), într-un memorial fantezist la o primă aparenţă – (de fapt, totul este nebulos în descrieri ce par coborâte din vise/coşmaruri), de reţinut acele voci sentenţioase ale celor ce îi urmăresc, îi supraveghează pe oameni fără a putea fi văzute vreodată – misterios şi straniu dar cât se poate de… concret şi de aceea demn de reţinut. Se înscenează astfel un spectacol mundan grotesc, în care actorii se confundă cu spectatorii şi împreună cu dramaturgul însuşi, într-o creaţie „experimentală“ ce se încheie cu o concluzie ca un verdict generalizant, valabil pentru toată lumea: „Pot trăi liniştiţi în propria utopie căreia-i spun viaţă“.

E un roman (sub acoperire) autoreflexiv scris cu vervă parodică, însă sarcastic şi incisiv, în acelaşi timp, eroii fiind oameni „normali, figuri blânde, în general, căci făceau parte dintr-o lume definitiv trecută, care nu se agita, nu urla la orice pas, nu se repezea să-i calce în picioare pe cei care i s-ar fi părut că-i stau în cale. Mi-a venit să râd, sau, hai, nu chiar să râd, dar să mă mir, uite, domnule, ce ironie a sorţii, un experiment destul de avangardist, destul de postmodern probabil, oricum destul de din altă lume, poate să scoată, să reînvie exact altă lume, aceea căreia, în fapt, i se opune (…) viaţa e nesfârşită, iar surprizele ei, foarte rare“.

Insolit, atât ca mod narativ de urmărire a intrigii insinuate, cu o compoziţie nonconformistă în totul, romanul lui Nicolae Prelipceanu e unul dintre cele mai incitante ca lectură, fără îndoială unul dintre cele mai vizibil originale din ultima vreme la noi.