Tomàs Abraham (născut în 5 decembrie 1946 la Timişoara) este unul dintre cei mai importanţi intelectuali argentinieni ai ultimilor ani. A emigrat împreună cu familia în Argentina în 1948 şi şi-a petrecut adolescenţa la Buenos Aires. Între anii 1967 şi 1972 a urmat studii de filosofie şi sociologie la Paris, lucrând cu Althusser, Foucault şi Deleuze. Şi-a început cariera universitară în anul 1983, colaborând cu universităţile din San Salvador, Buenos Aires şi Mar del Plata. A fost profesor invitat al universităţilor din Campinas, São Paulo, Salvador Bahía, Montevideo, al Universităţii Catolice din Lima şi al Universităţii Autonome din Barcelona. Dintre cărţile sale, amintim: Pensadores bajos (1987), Los senderos de Foucault (1989), Foucault y la ética(1989), La guerra del amor (1992), Historias de la Argentina deseada (1994), Batallas éticas (1995), El último oficio de Nietzsche (1996), El último Foucault (2003), Fricciones (2004), La máquina Deleuze (2006), Rorty, el amigo americano (2010), Shakespeare, el antifilósofo(2014), Mis héroes (Ensayo de admiración) – 2016, El deseo de revolución (2017). (C. Vălcan)
Întoarcere fără plecare
Tomàs Abraham
Sunt în oraşul în care m-am născut. Pot să spun că m-am întors? Nu. Pentru un singur motiv: nu eu am decis să plec, ci părinţii mei, Francisco Abraham şi Magdalena Spitzer, au hotărât să părăsească România şi să călătorească în Argentina. De ce Argentina? Pentru că verii mamei mele au decis, de asemenea, să emigreze din Târgu Mureş în Argentina, în 1939. Această decizie i-a salvat, căci toate rudele care au rămas în Transilvania, au fost ucise de nazişti, de naziştii din Germania şi din Ungaria. Aceşti verişori au fost cei care au făcut aşa-numita „chemare”, care era esenţială pentru a începe procesul de emigrare. Toată familia tatălui meu a fost victima genocidului, a Holocaustului (Shoah). Ei locuiau în vecinătatea Clujului, în satul Hida sau Hidalmas. Nu ştiu cum se numea. Străbunica din partea mamei a fost, de asemenea, o victimă a naziştilor din Novi Sad, Banatul sârbesc. Nu ştiu cine a fost. În familia mea nu se vorbea de strămoşii morţi. Nici de România.
Dar părinţii mei, care s-au căsătorit şi au trăit în Timişoara, s-au salvat. De aceea m-am născut. Nu am ştiut niciodată de ce au supravieţuit, atât ei cât şi restul familiei care a trăit în Timişoara. Mulţumită profesorului Victor Neumann, am reuşit să obţin informaţii despre contextul şi strategia guvernului român al lui Ion Antonescu, care a făcut posibilă supravieţuirea părinţilor mei şi a fraţilor acestora. Tatăl meu a decis să emigreze când s-a instalat stalinismul. Un regim care a durat patru decenii şi care s-a prăbuşit după căderea Zidului Berlinului şi după o revoltă care a început în decembrie 1989, în acest oraş. Limba mea maternă este maghiara. O limbă pe care am considerat-o a fi în detrimentul meu şi am încercat destul de mult să o uit. Nu am vorbit niciodată limba română. Am învăţat spaniolă, este podul meu cu lumea. Şi am studiat în limba franceză, o limbă în care gândesc.
Nu am avut nicio relaţie cu România. Până la 22 de ani, am fost apatrid şi am renunţat la cetăţenia română. Am devenit cetăţean argentinian. Primul meu contact cu România a fost prin intermediul ambasadorului României în Argentina, Victor Alexander Micula, astăzi secretar de stat. El m-a invitat să vorbesc la o întâlnire organizată de ambasadele României şi Ungariei, acum mai bine de zece ani. Am acceptat şi am spus ceea ce credeam. Că cele două ţări au colaborat în genocidul contra poporului evreu şi că au continuat să protejeze antisemitismul. Micula m-a felicitat.
Al doilea contact s-a datorat necesităţii de a reînnoi certificatul de naştere românesc, care, din motive ciudate, nu mai era valabil. Ambasada nu avea reprezentare diplomatică, iar un angajat mi-a spus că deserveau doar români. Ceea ce eu nu eram, pentru că am renunţat la cetăţenie. El mi-a spus că aş putea cere guvernului român re-românizarea, după un examen de limbă şi istorie. Odată românizat, trebuia să mă prezint la Bucureşti în faţa autorităţilor competente pentru a vedea dacă îmi aprobau cererea. Nu am făcut-o, din motive care cred că sunt uşor de înţeles. După câtva timp, am fost informat că noul ambasador român în Argentina, Carmen Pogdorean, era o persoană foarte amabilă şi cu care s-ar putea discuta. Am stabilit o relaţie de prietenie care continuă şi astăzi şi va continua, datorită proiectelor comune.
Cea de-a treia întâlnire cu România se datorează numirii ambasadorului argentinian în Ungaria, Maximiliano Cernadas. El m-a contactat pentru că ştia despre descendenţa mea lingvistică, pe linie maghiară, şi a avut iluzia că l-aş putea ajuta să înveţe limba. A fost un eşec, pentru un dublu motiv; mai întâi pentru că, aşa cum am spus, am reuşit să o uit şi nu îmi face plăcere să o vorbesc, iar în al doilea rând, pentru că trebuie să te naşti vorbind-o, căci sigur este limba care se învaţă cel mai greu. Dar, în ciuda acestui fapt, am stabilit o relaţie de prietenie şi m-a invitat la o serie de activităţi la Budapesta în aprilie 2017. Am fost invitat la o conferinţă internaţională privind identitatea. Lucrarea mea a fost intitulată „Identitatea unui evreu, născut în România, de limbă maghiară, cu studii în Franţa şi stabilit în Argentina“.
Mi-a fost prezentat Victor Neumann, pe care l-am întâlnit cu această ocazie, iar prelegerile mele, ca şi cea de astăzi, au avut componente autobiografice. Participanţii la conferinţă, care proveneau din România, Croaţia, Ungaria au încercat să explice unicitatea originii popoarelor cărora le aparţineau şi, în realitate, mi se părea că încercau să evite această problemă. Vreau să spun că originile sunt mitice şi că poveştile care vorbesc despre un punct omega din istorie sunt, aşa cum spunea Talleyrand: une fable convenue. Ştim cu toţii că nu există sfârşitul istoriei, dar unii nu acceptă că nu există nici un început, ci doar o multiplicitate eterogenă şi haotică.
Din punctul meu de vedere, i-am explicat de ce era greu să fii evreu în Argentina şi de ce era imposibil să fii evreu în România şi de ce în Europa Centrală am fost întotdeauna prezentat în primul rând ca evreu. În Franţa, eu sunt argentinian. Una dintre autorităţile academice care au organizat evenimentul, vizibil deranjată, mi-a spus că nu înţelegea insistenţa mea de a mă identifica în primul rând ca evreu dacă nu era vorba de religie. Ce sunt evreii? m-a întrebat. O religie? Un popor? Era o profesoară de istorie, poate că de aceea a avut modestia de a omite să mă întrebe dacă eram o rasă. I-am răspuns că, dacă în loc să mă întrebe cine suntem noi, evreii, s-ar întreba de ce au fost dispreţuiţi, persecutaţi şi ucişi 400.000 de evrei în Ungaria, poate că ar putea găsi ea însăşi un prim răspuns. Acolo, la Budapesta, am vorbit cu Neumann, iar datorită generozităţii ambasadorului Cernadas şi a ambasadorului argentinian în România, Felipe Álvarez de Toledo, am organizat o excursie la Timişoara. Aici am întâlnit mai mulţi profesori de la Universitatea de Vest din Timişoara cu care am avut discuţii interesante şi am avut prima mea întâlnire cu prietenul meu, Ciprian Vălcan.
Următoarea mea întâlnire personală este cea de astăzi. Totuşi, îmi permit să presupun că distincţia pe care mi-o conferă această universitate nu este exclusiv legată de faptul că am fost născut în acest oraş. Nu cred că este un merit suficient pentru a acorda un premiu academic. Nu cred că sunt vrednic de vreun merit, ci de recunoaşterea realizării unei opere care are legătură cu filosofia.
Am studiat sociologia şi filosofia în Franţa şi am întâlnit mari maeştri, cum ar fi Michel Foucault, Gilles Deleuze, Louis Althusser şi Paul Veyne. Doar la 12 ani după obţinerea diplomei de licenţă şi de masterat, am intrat la Universitatea din Buenos Aires ca profesor titular de filosofie, la Facultatea de Psihologie. Munca de predare a continuat şi în alte facultăţi, cum ar fi cea de Arhitectură, la ceea ce numim ciclul de bază comun, care este primul an de admitere la toate facultăţile Universităţii din Buenos Aires.
Nu am avut o activitate academică oficială în anii anteriori războiului intern din anii ’70 şi ai dictaturii militare din anii ’80. Eu aparţin tradiţiei intelectualului public, care pentru mine este acelaşi lucru cu a spune intelectual fără o altă adăugire. Este o funcţie bazată pe o meserie literară, ştiinţifică sau artistică, care are caracteristica de a fi exogenă. Asta înseamnă ca iese din sine şi intervine în dezbaterile de opinie care circulă în comunitatea de apartenenţă, care poate fi la fel de bine comunitatea din satul propriu, după cum a spus Tolstoi, sau cea dintr-o naţiune sau din întreaga lume. De aceea, am conceput întotdeauna filosofia ca pe o tradiţie direct implicată în politică, în vechiul sens grecesc al problemelor care ne sunt comune.
Prima frază pe care am scris-o în primul meu text de filosofie a fost un citat al lui Gilles Deleuze: sunt triste zidurile Sorbonei. Mai specific: sunt triste zidurile. De aceea m-am dedicat răspândirii filosofiei în toate locurile în care mi-a fost permis să o introduc şi în alte locuri, unde m-am amestecat fără permisiune. De la a preda cursuri în închisori, la a invita pe Borges şi Sábato să vorbească la cursurile mele, la a fonda o şcoală de filosofie, care funcţionează ca un centru cultural, la a căuta în oraş pasionaţi de lectură pentru a participa la iniţiativele mele teoretice şi pedagogice, a nu cere pregătire academică într-o ţară care a închis universităţile timp de ani întregi, a numi profesori fără studii complete sau nici chiar liceale pentru a preda la universitate, a organiza un seminar deschis cunoscut ca Seminarul de Joi, format din zeci de membri permanenţi cu diverse meserii, cu scopul de a arăta că oricine are o pasiune pentru lectură poate învăţa, preda şi scrie despre filosofie. Dovada este că am publicat şapte cărţi la principalele edituri din ţară.
De la a instala Seminarul într-un teatru cu spectatori pentru a studia şi discuta în public, cu participarea tuturor celor prezenţi, teme cum ar fi Platon, Nietzsche, Shakespeare, Kafka sau istorici şi scriitori argentinieni, a fi un editorialist de ştiri politice în ziarele din ţara mea, niciodată asociat vreunui grup politic, cu o singură excepţie când mi-am făcut iluzii cu privire la un candidat social-democrat, care nu a avut nicio şansă, a scrie mai mult de douăzeci de cărţi pe teme care mă interesează, de la Fernando Pessoa, Richard Rorty, Michel Foucault, Witold Gombrowicz, Primo Levi, la a scrie despre programele de televiziune şi despre fotbal. Nimic nu este străin de filosofie, nu există probleme importante şi altele minore, există doar, aşa cum spune profesorul meu Paul Veyne, întrebări „interesante“, care de obicei sunt acelea care nu aduc nici un beneficiu decât să ne hrănească maşina gândurilor spontane cu energia ideilor.
Atât Gilles Deleuze, cât şi Michel Foucault au fost profesorii mei. Primul, pentru muzica gândirii sale şi pentru că el mi-a permis să scriu. Trebuie să scrieţi despre ceea ce nu se ştie, asta a spus Deleuze, dar şi despre ceea ce gândim. Pentru aceasta, trebuie să ne dăm seama că gândim şi pentru a gândi, printre altele, trebuie să doreşti. Să doreşti să gândeşti, adică să creezi dificultăţi în cazul în care se spune că acestea nu există.
Deleuze m-a învăţat că primul lucru pe care animalele îl fac este să caute calea de ieşire şi că, în faţa sistemelor care sunt atât de sigure de ele însele, trebuie să găsiţi liniile de scăpare. Conceptul său de rizom este un slogan al libertăţii pentru a conecta seria „caoerrant“, după cum spune el, în care valorile coerenţei şi rigorii nu controlează relevanţa. Foucault a pus versuri pentru această muzică şi m-a învăţat tot ceea ce ştiu. El este profesorul meu de istorie a filosofiei, relaţia pe care o stabileşte între adevăr şi putere limitează ambele situaţii şi permite să existe o zonă de o anumită incertitudine şi risc, care este bucuria gândirii.
Şi, de asemenea, eu ar trebui să-l menţionez printre cei care mi-au trezit vocaţia, pe Jean Paul Sartre; îmi amintesc stilul său satiric, crud, intransigent din scrierile de început, el a creat idolii mei literari, un oraş mitic ca Parisul, şi, în cele din urmă, moartea sa, pe care am descris-o în ultima mea carte, pentru că acel filosof care ştia totul, adeptul unei ideologii fără fisuri, punea totul sub semnul întrebării, la sfârşitul vieţii sale, se întreba despre tot ceea ce gândise sau nu gândise şi se declara pierdut. O moarte exemplară ca aceea a lui Socrate, de data aceasta a unui filosof care a rămas fără o lume a ideilor.
Cred că filosofia este o artă a ignoranţei din cauza imposibilităţii unei cunoaşteri care nu este totală, generează gândire. Kant a numit acest exerciţiu dialectică transcendentală pentru a demonstra imposibilitatea metafizicii de a fi ştiinţă. Şi-a arătat limitele, dar în acelaşi timp şi necesitatea şi funcţia sa critică.
În plus, sunt scriitor de filosofie, genul meu literar este eseul. Maestrul Giorgio Colli a spus deja: Platon a inventat filosofia ca gen literar, cu personaje şi situaţii imaginare pentru un public nediferenţiat. Ce ne diferenţiază de filosoful grec, care, în calitate de autor al Banchetului condamnat la scris ca o prostituată care se oferă oricui, o chestiune coruptibilă cu dată de expirare, departe de adevărul care ar putea fi accesat prin simţuri mai pure, cum sunt auzul şi văzul, este faptul că noi scriem cu plăcere şi îi dăm o valoare nepieritoare, cu iluzia că sfidăm mortalitatea cu litere tipărite.
Eseul filosofic este un gen literar; transformă intensitatea literară care se realizează cu vivacitatea personajelor, cu intriga şi spiritul de aventură, într-o scriere teoretică, dar cu aceeaşi tensiune narativă.
Spre deosebire de Poe sau de Borges, care construiesc ficţiunea cu o logică precisă şi meticuloasă, în eseu, voinţa de adevăr şi furnizarea informaţiilor documentate se deconstruiesc cu o intensitate controversată şi cu prezenţa vocii autorului.
Nietzsche, în acest sens, a fost un profesor, mai mult decât Montaigne şi, în fragmente, Descartes, Spinoza şi Rousseau. Acest lucru, referitor la munca mea teoretică şi academică.
Acum, Timişoara.
Sunt interesat de Timişoara deoarece există un grup de intelectuali care luptă aici pentru Europa democrată. Care rezistă avanposturilor xenofobe. Care sunt dispuşi să vorbească despre oroarea care a fost al Doilea Război Mondial şi să analizeze modul în care ura a fost semănată în secolul XX, în perioada interbelică. Aici există un grup de intelectuali care a obţinut, mulţumită muncii neobosite conduse de Simona Neumann, declararea Timişoarei drept capitală europeană a culturii. Dar să nu fim naivi. Această luptă este minoritară. După căderea Zidului, lumea a trecut printr-un proces dublu de redimensionare. Pe de o parte, este fragmentată în funcţie de reacţiile grupurilor etnice şi ale regiunilor care invocă motive separatiste istorice. Mai mult decât atât, procesul de globalizare pare ireversibil, dar în loc să se aprofundeze ideile emancipatoare care au eliberat milioane de oameni de sub tutele despotice, se introduc noi forme de opresiune politică şi politici economice care subjugă drepturile câştigate cu greu de-a lungul secolelor.
Competitivitatea, precaritatea şi segregarea sunt exigenţele unei lumi care nu pare să aparţină tuturor celor care o locuiesc. Din acest motiv, consider că lupta pentru o Europă cosmopolită, cu respect pentru minorităţi, nu depinde doar de analizele riguroase ale prezentului şi de tendinţele care devin evidente, ci şi de eliminarea fundaţiilor care au îngropat ororile secolului XX, din motive legate de interes.
A existat o politică de uitare şi de scuză. Ţările din Europa Centrală nu îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial şi trec sub tăcere cel mai mare genocid din istorie. În Polonia, menţionarea subiectului este o infracţiune. Alte naţiuni se auto-victimizează şi se prezintă drept victime ale germanilor şi ruşilor, pentru a justifica o jumătate de secol dintr-o istorie în care se neagă complicitatea şi participarea activă. Din această cauză, cred că este important să se salveze de la uitare un fapt reprezentat de istoria şi tradiţia Banatului, şi, în special, a Timişoarei.
Supusă de două imperii precum cel Otoman şi cel Austro-Ungar, a existat un scenariu în care au coexistat popoare, limbi şi religii. Desigur, această coexistenţă nu a fost întotdeauna armonioasă. Departe de a fi aşa. Evreii s-au putut bucura de libertate doar pentru o perioadă scurtă de timp.
Anul acesta se marchează aniversarea a o sută de ani de la Tratatul de la Trianon. Pentru mulţi români este o dată memorabilă, pentru alte naţiuni nu este cazul. Dar nu mă refer la teritoriul aflat în dispută între maghiari şi români; noi, evreii, nu am fost niciodată invitaţi la această discuţie. Eram consideraţi paria, indiferent de proprietarul cu care aveam legături. Vorbesc de seminţele urii, care au fost semănate în perioada interbelică, în timpul aşa-numitei România Mare, cu consecinţele pe care le cunoaştem cu toţii. Şi nu există practic evrei în România, există puţini şi o activitate de pionierat emoţionantă.
Noi, în Argentina, de asemenea, am avut o Gardă de Fier, o mişcare a dreptei naţionaliste aparţinând peronismului, o mişcare violentă, totuşi departe de a comite asasinatele conduse de Garda de Fier din România, dar care, de asemenea, a avut loc, şi este nefastă în ţara mea.
Pentru a fi acceptaţi în Argentina, a fost nevoie ca părinţii mei să falsifice certificatele noastre de naştere şi în loc de evrei, formularul să conţină cuvântul „luteran“. În perioada postbelică existau cote de primire a evreilor. În noul meu certificat de naştere românesc, religia nu este specificată. Cu toate acestea, Argentina este probabil una dintre ţările care, din punct de vedere istoric, a fost cea mai inclusivă şi mai ospitalieră dintre cele pe care umanitatea le cunoaşte. Cu puţin umor, putem compara ceea ce s-a întâmplat în ţara mea – care nu are mai mult de două sute de ani de istorie – cu faptele eroice ale lui Alexandru cel Mare, un sincretism care a făcut posibilă existenţa Romei ca şi cea a creştinismului, prin combinarea, în acelaşi timp, a moştenirii evreieşti şi greceşti.
Din 1870 până în 1914, Argentina şi-a mărit de cinci ori populaţia, prin sosirea unui val de imigranţi din sudul şi estul Europei, neexistând vreun antecedent sau vreo comparaţie cu alte regiuni. Nici SUA, nici Canada, nici Australia nu pot fi comparate.
A trecut de la 1.800.000 la 8.000.000 de oameni în câteva decade, într-o ţară care are o suprafaţă de zece ori mai mare decât cea a României. În principalele centre urbane existau mai mulţi străini decât nativii. Ţara s-a italienizat, a schimbat limba, obiceiurile, gastronomia, totul s-a schimbat. A fost o invazie paşnică şi culturală care ne-a forţat să regândim naţiunea şi sistemul său de identităţi.
Încă o facem, iar acest fapt nu a fost străin de convulsiile istorice pe care Argentina le-a avut până acum. Iată de ce efectele politice şi culturale ale acestei revoluţii sociale sunt greu de imaginat.
Argentina este ca un sediment de culturi, în straturi, care relaţionează în funcţie de populaţiile care i-au ocupat teritoriul.
Înainte de aşa-numita „descoperire“ a Americii de către Columb şi de sosirea primilor spanioli la Rio de la Plata, regiunea era locuită de numeroase triburi indigene împrăştiate pe teritoriul său. Cucerirea a fost un adevărat genocid cauzat, pe de o parte de războiul împotriva indienilor şi, pe de altă parte, de îmbolnăvirile în masă, căci localnicii au contractat numeroase boli prin contactul cu europenii.
Copiii cuceririi şi colonizării au constituit cel de-al doilea strat al populaţiei. Sunt descendenţi ai spaniolilor şi indienilor, şi ai indienilor cu prizonierii albi. Metişi care au fost protagonişti ai istoriei argentiniene în timpul războaielor de emancipare şi al războaielor civile timp de o jumătate de secol, între 1820 şi 1870, cunoscuţi sub numele de „gauchos“. Şi apoi, valul de imigranţi. Indienii, gauchos şi imigranţii sunt cele trei straturi ale populaţiei din Argentina.
Ospitalitatea din Argentina este un fapt continuu. Există şi astăzi pentru că ţara primeşte mii de imigranţi din ţările vecine, din Bolivia, Paraguay, Chile, Uruguay, Venezuela, Peru, care primesc documentele aproape imediat şi asistenţă medicală gratuită în spitale şi educaţie gratuită în şcoli şi universităţi. Şi asta într-o ţară cu 30% nivel de sărăcie.
Desigur, acest lucru nu înseamnă că nu există segregare sau rasism, sau că antisemitismul este inexistent, noi încă trăim pe o planetă unde ideea de umanitate fraternă este o realitate într-o altă parte a lumii.
Dar putem spune că, într-adevăr, ţara mea este o societate deschisă, desigur, cu duşmani. Spun ţara mea şi acum spun oraşele mele, adică Buenos Aires şi Timişoara. Aşa că spun, de asemenea, şi România. Există o tradiţie care ne uneşte, dar mai important este faptul că ne uneşte viitorul. Pentru a ajunge mai aproape de un viitor dorit, eu cred că onoarea conferită prin această distincţie, şi întâlnirea pe care o vom avea în noiembrie la Buenos Aires, la invitaţia guvernului argentinian făcută Simonei şi lui Victor Neumann şi Prorectorului acestei Universităţi, Ciprian Vălcan, va fi primul pas către o prietenie şi un proiect comun care, sper, ne vor uni pentru mult timp.
Mulţumesc din inimă!
(Conferinţă, 15 mai 2018, Timişoara, Universitatea Tibiscus,
cu ocazia decernării titlului de
doctor honoris causa)
Traducere din limba spaniolă de
Luiza Caraivan