a16

Marian Victor Buciu

Cultura română între interes şi succes

Cultura română, spunea într-adevăr Eugen Ionescu, e una de aparenţă. Iar Cioran credea, la fel de „sintetic“ şi de neanalitic (precum într-o procustiană anchetă…), că totul, cu excepţia lui Eminescu, fusese „aproximativ“. Iau constatările, ca şi următoarea pertinentă interogaţie metodologică, tot de la Marta Petreu: „când vom înceta să avem o «mitologie» culturală de apărat, în loc să avem o cultură de descris şi de analizat?“ (Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Polirom, 2016, p. 437).

Context, viaţă culturală, creaţie şi receptare, la noi sunt deopotrivă practicate şi descrise ca naturaliste, darwiniene, zoologice pe latura cea mai violentă. Culturalii creatori par că profesează, vai-vai, „criminalitatea“ cea mai rafinată. Aşa stând lucrurile în interior, tot aici, logic, s-ar afla cauza majoră a absenţei (mai) elocvente din afara „vetrei“ culturale, deşi se depune şi în exterior ceva evident. Irealismul şi idealismul punerii în raport, intern şi extern, ne discreditează. Insuficienţa conştiinţei critice face restul sau rostul nostru care e un fel de cultură: absenţa ori simularea reexaminării istoriei culturale; oscilaţia între autocentrare şi scepticism întunecat ori între iluzie şi neputinţă. Prin absenţă, fără leac de vanitate, suntem perdanţi. Mai cunoscute ne sunt căile culturale europene în ultimul deceniu. Dar criteriile ori mizele în creaţia şi socialitatea culturală încă nu se schimbă destul. Roadele culturale nu circulă, prin urmare, pe aceste căi, cu o conştiinţă fundamental modificată. Şi mă tem că interesul (nu succesul) care ne este arătat ar fi mai degrabă un „bonus“ pentru raporturile politice şi economice în care am ajuns. Dar, evident, nu ne-am ajuns!

E de la sine înţeles că dăm culturii tot atâta sens cât îi dăm vieţii. Pare-se că există la noi o cultură de autocronie universală, după o cultură de autocronie etnologică şi de sincronie, deopotrivă occidentală şi răsăriteană, estetică şi ideologică. De dorit ar fi o performantă cultură unificatoare, nu de uzurpare şi de dezbinare a părţilor care organic, armonic, o alcătuiesc. Cultura ar trebui privită ca ansamblu, ca o totalitate cu statut de relevanţă, de participare la universalitatea semnificativă. Culturile doar localizate se extrag natural, nativ, din cadrul şi codul cultural mondial sau global.  Rezistenţa prin cultură, sub constrângere politică? De încercat este cultura prin rezistenţă, cultura prin (r)evoluţie totală, prin apărare continuă, prin durabilitate şi forţă ori persistenţă în putere. România, politic, guvernamental, statal, instituţional, are azi un Minister al Culturii şi Identităţii Naţionale, cu accent, ca atare, pe naţionalul care ar include în sine şi universalul. Incultura – generalizată, la confluenţa unor rezidualităţi istorice – se ridică agresiv la rang de cultură reprezentativ-direcţională. Nu de ieri, de azi, când, privită din interior, o luăm separat, cultura română este admirată, mai degrabă necritic, dar când o punem în balanţă cu acele culturi care trăiesc doar din concurenţialitate, mai că o uităm. Avem două măsuri în socialitatea culturală. Instituţional, public, elogiem. Individual, ajungem chiar să eludăm. Iată un caz deopotrivă general şi personal, iute de reflectat, cu condiţia lucidităţii şi onestităţii, de oricare dintre noi. Intrăm, va să zică, într-o librărie, dintr-un impuls cultural adevărat, raţional. Şi unde stăruim mai mult, la volumele care exprimă cultura autohtonă sau la cele care o aduc pe aceea alogenă peste a noastră? Totul se cade cronometrat şi notat: e ceea ce exprimă relaţia culturală a fiecăruia. Vorbesc despre cultură, în sensul cât mai cuprinzător posibil, în spirit şi materie. Iar aici există concurenţa, naturală şi pentru cultură. E cazul fericit al culturii de succes, dacă nu, în fond, al culturii de nivel al interesului desfăşurat. De aici derivă dimensiunea şi structura culturii. Iar succesul ori interesul determinat de ea nu există pe deplin în responsabilitatea promovării, dar direct în produs. Cu ochii pe geografie, economie etc., ne descoperim drept o cultură medie (ca geografia) ori mică (precum economia). Deloc în caz extrem, dar chiar în mod centralizat, cunoaştem extinderea culturii provinciale, de grup, izolată în modul cel mai restrâns. „Contemplăm“ pseudo-cultura sau cultura anti-culturii. Cultura existenţială acoperă cultura critică. Înjosim feroce cultura înaltă şi o ridicăm cu aparentă religiozitate pe aceea căzută. Incert modelată, deloc modelatoare, deţinem o cultură tare încercată şi confuzată, risipită şi chinuită. Pe ici, pe colo, mare, în rest medie, deloc puţin expusă pe extreme, într-un esenţial dezechilibru. Timp de un veac, „proiectul sincronist şi universalist“ şerpuieşte într-un purgatoriu aidoma unui spot cu lumini de paradis şi întunecimi de infern. Vechiul deziderat, cu toate scuzele, foarte tari de altfel, ale istoriei, nu s-a îndeplinit, nu doar în difuzare, dar chiar în făptuire. Existăm, însă nu suficient de onorabil. Cum ştim, cultura, la baza ei terminologică (latinul colere) vizează (şi, subiacent, visează) faptele de a cultiva şi a onora. Deţinem întârzieri şi neîmpliniri la nivel de ansamblu cultural (pre?)dispuse într-o stranie armonie.