a13

Ioan-Aurel Pop

Cei doi …

Cei doi studenţi români evocaţi – Lucian Blaga şi D.D. Roşca – vorbeau în numele generaţiei lor, din care făcea parte şi Eugen Lovinescu, dar şi în numele tradiţiei inaugurate programatic în cultura română de gruparea de la „Junimea“, condusă de Titu Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dacă este să fim realişti, atunci trebuie să recunoaştem că proiectul acelor tineri filosofi a prins viaţă în epoca interbelică, chiar prin operele lor, ale celor doi, dar şi ale lui Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, Emil Racoviţă, Victor Babeş, Mihail Manoilescu, Tristan Tsara, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu şi mulţi alţii. Activitatea lor, desfăşurată deopotrivă în ţară şi în afara ei, ne-a plasat atunci pe coordonatele europene şi mondiale, în literatură, filosofie, istorie, muzică, arte plastice, economie, ştiinţe. Pe când să se culeagă primele roade ale acestei deschideri remarcabile de orizonturi, a fost adus la noi, pe tancurile sovietice, regimul comunist, care ne-a închis în sine şi ne-a ţinut prizonieri circa patru decenii. Astfel, opera de sincronizare începută aşa de promiţător a fost serios obturată şi, mai ales în „obsedantul deceniu“ şi în perioada finală a comunismului nostru original, a fost chiar întreruptă. Aici trebuie însă făcute două amendamente. Primul se referă la acei creatori români de marcă, trăitori în exil, care au continuat să activeze pe liniile de forţă ale culturii universale, să scrie în româneşte ori în limbi de circulaţie, să fie publicaţi la mari edituri şi în reviste de prestigiu internaţional, să concerteze pe mari scene, să facă expoziţii personale sau de grup memorabile etc. Al doilea trebuie să-i aibă în vedere pe acei creatori români de valori spirituale rămaşi în ţară care, dincolo de anumite compromisuri cu regimul comunist (făcute de unii dintre ei), au continuat să pulseze în acord cu Europa şi cu lumea. Aceştia din urmă s-au salvat fie prin educaţia şi viziunea lor dobândite în epoca interbelică şi chiar înainte de asta, fie prin talentul lor ieşit din comun, fie prin amândouă. Mă gândesc la Nichita Stănescu, la Marin Sorescu – ca să mă opresc doar la doi poeţi, dar şi la mişcarea de la „Echinox“, de la Cluj, care, după 1968, a dominat peisajul creaţiei de avangardă din România. Cele aproape trei decenii trecute de la 1989 ar fi trebuit să ne reancoreze cu mult curaj în universal, dar nu au făcut-o decât foarte timid, inegal, nerelevant. Criza societăţii româneşti s-a reflectat şi în cultură şi s-a manifestat printr-o tranziţie prelungită, din care au rezultat multe opere fără relief, necompetitive şi nedemne de a fi receptate în exterior.

Prin urmare, proiectul generaţiei de vârf, reprezentate de Blaga şi D. D. Roşca, a rămas, în mare parte, nefinalizat, a rămas şchiop, eşuând în întreprinderi modeste, interne. Să ne gândim că, în vreme ce noi îi proslăveam pe A. Toma şi pe Theodor Neculuţă, prohibindu-i pe Blaga, D. D. Roşca, Arghezi, Vasile Voiculescu, Cioran, Eliade sau Ionescu, alte culturi, necenzurate şi neconfiscate, mergeau înainte, experimentau, creau noi curente în creaţie, cultivau polemica şi atitudinea critică. S-au format astfel la noi mai multe cezuri între creaţia internă şi cea externă, între preferaţii ideologizaţi ai regimului comunist şi adevăratele valori, între talent şi meşteşug. Direcţia oficială din ţară ajunsese să repudieze, să excludă scriitori şi artişti români trăitori în exil, ceea ce a vitregit cultura noastră de afirmare, de recunoaştere pe arena internaţională. Pe de altă parte, pentru ca o cultură ca aceea română – afirmată târziu şi desincronizată în raport cu mişcarea de idei literar-artistice – să se remarce, este nevoie de eforturi concertate, continue, îndelungate. De la umanism încoace, de când curentele culturale din Occidentul Europei au avut forme de manifestare şi printre români, s-au înregistrat la noi întârzieri notabile de decenii şi chiar de secole, pe de o parte, precum şi diferenţe de calitate şi de valoare, pe de altă parte. Dacă nu există culturi „superioare“ şi culturi „inferioare“, există însă culturi „mari“, de amploare internaţională, şi culturi „mici“, mai puţin cunoscute şi recunoscute. Cultura noastră nu este de talia culturilor mari francofone sau germanice şi anglofone, nici de talia culturii ruse (de exemplu) şi trebuie comparată cu acele culturi care au avut o evoluţie similară, din anumite ţări situate în jurul României. Din acest punct de vedere, suntem o cultură obişnuită, cu valori importante la nivelul comparaţiilor relevate mai sus, dar puţin cunoscute. Toate culturile care sunt reflectate prin limbi de răspândire mică au acest handicap al sincronizării, al penetrării în plan internaţional. Noi suntem cunoscuţi, din păcate, mai ales prin românii care s-au afirmat în cadrul altor limbi şi culturi, pentru că în interior am trecut prin acele avataruri amintite mai sus, fără să urmăm o politică consistentă de internaţionalizare.