2018/n6/a18

Un dialog în larg (Monica Pillat, Radu Ciobanu, Dincolo de aşteptare. Dialog în larg, Bucureşti: Eikon, 2016)

Mircea Moţ

Când doi scriitori de certă vocaţie, cum sunt Monica Pillat şi Radu Ciobanu, realizează un dialog marcat de profunzimea ideilor, cartea (Monica Pillat, Radu Ciobanu, Dincolo de aşteptare. Dialog în larg, Bucureşti:  Eikon, 2016) care transcrie acest dialog nu poate fi decât o apariţie editorială absolut notabilă.

Departe de realitatea imediată, care, dacă nu prin agresivitate, cel puţin prin monotonia  ei, ar putea pune sub semnul întrebării dezinvoltura interlocutorilor, dialogul se derulează într-un larg metaforic şi din această perspectivă, cel puţin la început, conversaţia este ameninţată de o poetizare excesivă, pericol pe care lucidul prozator Radu Ciobanu îl simte şi atenuează predispoziţia lirică a interlocutoarei. Monica Pillat îşi invită partenerul la dialog într-un mod care nu poate decât să-l surprindă pe autorul Nemuritorului albastru: „Pe drumul de întoarcere spre casă mi-au venit în minte cuvintele pe care le-aţi scris într-un volum citit de mine în aceste zile: «rostul vieţii stă în aşteptare». Înainte de a ne îmbarca la bordul corabiei imaginare, aş vrea să vă întreb cu nerăbdarea neofitului:– Ce aşteptăm să descoperim? Încotro ne îndreptăm?“. Radu Ciobanu intervine cu acea fineţe ce-i este definitorie. „E un început atipic, constată autorul Nemuritorului albastru, care m-a luat prin surprindere. Am să mă repliez“. La fel procedează Radu Ciobanu în altă secvenţă a volumului, în încercarea de a-i asigura dialogului un ton (motiv ce revine la Radu Ciobanu) cât se poate de firesc: „Vă mărturisesc că sunt puţin descumpănit. Adevărul e că eu sunt un tip cam terre-à-terre, iar imaginaţia dumneavoastră mă obligă la adaptări şi replieri neaşteptate. Mai în glumă, mai în serios, am ajuns să mă întreb cu îngrijorare ce m-aş face dacă aţi pătrunde în vreun tablou, cum se întâmplă de atâtea ori în scrierile dumneavoastră, Monica, ceea ce eu, mult aş vrea, dar mă îndoiesc că aş izbuti“. Sau: „Cum, însă, cred că v-am mai prevenit, eu sunt o creatură mai terre-à-terre, iar tărâmul amintit nu-mi este câtuşi de puţin familiar. Dimpotrivă, sunt refractar, bunăoară în faţa oricăror pretenţii de a deţine competenţa interpretării viselor […]. De visat visez şi eu câte toate, dar nu mi s-a întâmplat niciodată ca vreunul dintre vise să fi avut vreo semnificaţie sau urmare“.

Substanţa volumului se constituie în jurul aşteptării, care trebuie înţeleasă până la urmă ca bucurie a descifrării şi impunerii  profundelor semnificaţii ale acestei teme. Autorii nu se mulţumesc să rememoreze doar anumite evenimente, care au devenit repere ale existenţei lor. Ceea ce contează cu adevărat pentru interlocutori este semnificaţia deosebit de profundă a unei aşteptări care le marchează existenţa. Aceasta nu înseamnă însă că se trece cu vederea trăirea dramatică a timpului acestei aşteptări. La Monica Pillat, aşteptarea tatălui capătă semnificaţia recuperării copilăriei umbrite de absenţa părintelui; la Radu Ciobanu, aşteptarea unui verdict medical coincide cu un moment de răscruce, care i-ar putea schimba întreaga perspectivă asupra existenţei. Radu Ciobanu surprinde convingător esenţa aşteptării referindu-se la un bătrân moţ din Apuseni: „Nu prea are somn şi, treaz de pe la trei, patru, fiecare nouă zi o începe aşteptând să se lumineze. Şi, odată cu lumina, ziua i se umple treptat cu alte şi alte aşteptări, aceleaşi, rânduite frumos, pe ceasuri, cărora numai el le cunoaşte rosturile. Răstimpul dintre ele şi-l petrece tot într-un fel de aşteptare, şezând la gura sobei, la umbră ori la soare, după cum e vremea, privind jocul flăcărilor, ori norii, gâzele din ierburi, freamătul frunzişului, nemişcat ca un totem sau ca pasărea aceea străină care «aşteaptă fără glas, parcă să măsoare, cum se mută ceas cu ceas, umbra după soare».“ Iar zilele şi le încheie în singurătatea casei bătrâne cu miros de lemn vechi, de busuioc şi fum de vreascuri, aşteptând în întuneric să-i vină somnul. Sunt ceasurile lui cele mai grele. La ce s-o fi gândind?“.

În carte, un spaţiu generos este consacrat aşteptării neliniştite de către autori a naşterii propriilor cărţi. Radu Ciobanu transcrie admirabil aşteptarea închegării romanului său Nemuritorul albastru, inspiraţia fiind lipsită de aura ce i-a fost impusă: „În accepţia mea, inspiraţia e starea în care ţi s-au limpezit toate: conţinut, mesaj, modalităţi de expresie. Pot să ţi se reveleze toate astea, dar dacă nu a sosit ceasul, degeaba, nimic nu se va lega, nimic nu se va urni“. Prozatorul plasează momentul naşterii inspiraţiei între modernitatea unui mijloc de transport modern, un elegant şi confortabil Wiener Walzer, şi somnul cu fine sugestii spre estomparea prezenţei realului: „Eram în tren, în drum spre Bucureşti, într-un final de februarie, spre sfârşitul anilor ’70, cred. La ceas de prânz, ajunsesem pe la Feldioara. Peisajul era acoperit de o zăpadă imaculată care scăpăra în seninătatea zilei. Pe atunci încă circula minunatul Wiener Walzer, elegant, curat, punctual. Eram singur în compartiment, cald, plăcut, atmosferă uşor soporifică, prielnică visării. Şi deodată, pe creasta unui deal, am văzut alergând un călăreţ învăluit într-o uşoară ceaţă sidefie. Pe acel fond, în contre-jour, călăreţul negru, zăpada albă, priveliştea era extraordinară, veritabil crochiu delicat, în tuş. Şi atunci, instantaneu, mi-a venit în minte titlul, Călăreţul de fum“.

În cartea celor doi autori, lecturile ocupă un loc important, finalizându-se în admirabile eseuri, care sunt, probabil, paginile cele mai bune ale volumului. Cel puţin din acest punct de vedere nu poţi decât să-i dai dreptate lui Nicolae Manolescu atunci când, scriind despre Dincolo de aşteptare. Dialog în larg, consideră pe bună dreptate volumul „o carte admirabilă. […] Am scris despre ea cu plăcere, dar şi mânat de gândul că îi voi face şi pe alţii s-o citească“. Recitind cărţi semnificative ori rememorând secvenţe emblematice din acestea, autorii reţin detalii care, unele, au scăpat lecturilor anterioare, şi le reinterpretează convingător, din perspectiva intenţiei textului. Radu Ciobanu îl comentează admirabil pe Dino Buzzati, cu romanul Deşertul tătarilor, iar Monica Pillat propune o lectură a lui Homer din unghiul ales de Anton Dumitriu în Cartea întâlnirilor admirabile. Sinceritatea, respectată de cei doi interlocutori, îl determină pe Radu Ciobanu să recunoască firesc faptul că nu cunoaşte interpretarea ilustrului logician, dar amândoi autorii îl raportează pe Ulise la cultură, pentru cei doi personajul lui Homer fiind absolut convins că povestirea salvează în ultimă instanţă realul. Sub semnul acestei conştiinţe a culturalului, Ulise este alăturat unui alt mare personaj, Hamlet: „R.C.. Una e reacţia lui Hamlet, alta cea a lui Ulise. […] Primul are o reacţie culturală şi investigatorie, chiar dacă sfârşeşte hemoragic, cum ştim, celălalt e de la început radical şi reacţionează umoral, totuşi nu lipsit de o anume tactică şi de atenţie pentru ecoul în posteritate a celor petrecute. Căci numai astfel putem interpreta aparenta sa generozitate de care au beneficiat aedul Phemios şi heraldul Medon, singurii dintre peţitorii intempestivi şi insolenţi ai Penelopei, lăsaţi în viaţă pentru a povesti cele întâmplate. Cred că se poate distinge în această prevedere a lui Ulise preocuparea ancestrală a umanităţii pentru ne-uitare, ca măsură preventivă la iminenţa morţii absolute, şi speranţa, aspiraţia, aşteptarea în cele din urmă, de a dăinui în conştiinţa posterităţii. Pentru mine, alături de ataşamentul lui Ulise pentru «acasă» şi de fidelitatea Penelopei, gestul graţierii celor doi virtuali povestitori rămâne una dintre cele mai frumoase, în plus şi surprinzătoare, idei ale Odiseei. Întotdeauna trebuie să rămână cineva care să ştie şi să povestească“.

Într-un fel, Dincolo de aşteptare. Dialog în larg poate fi socotită  cartea unei întâlniri admirabile.