2018/n6/a12
Poeme
de Ionuţ Ţene
Clipele, iarna!
ce frig şi ce seară se face
se aude depărtarea cum crapă fereastra ochiului
în cristale mici şi fragile ce aleargă nebune paşii tăi
o iarnă dezbrăcată de căldura firavă a zăpezii
ce frig se aude dinspre stepa amintirii
ce picioare goale are uitarea fulgului de nea
unde topesc săruturi pieptul feciorelnic
unde clipe învaţă paşii dragostei
unde copacul sufocă deşertul memoriei cu propriile crengi
ce frig şi ce noapte se lasă peste dorinţa pleoapei adormite
Priceasnă
Tu ai frânt cuvintele ca pâinea
şi ai pus rana pe degetele de pe masă
iar paharul a băut cu sete cel mai albastru sânge
iar picioarele Lui scăldau marea
Timpul s-a ridicat de la masa tăcerii
şi a plecat la casa din cel mai aspru cer
unde structura era din cea mai tare esenţă de stejar
De departe se auzea cum bate toaca o priceasnă
De departe se auzea cum plouă cu lacrimi şi spini
Dimineaţa s-a dezbrăcat de cămaşa de noapte
şi a rămas Lumina blândă şi senină
Poveste cubistă
Răsar degetele din glia de la marginea plecării
Ghioceii şi-au deschis ochii mari de dantelă
primăvară tu fumezi marijuana
iar vorbele sunt frunze îngălbenite
iar buzele sunt o formulă algebrică
imposibil de rezolvat
Şi timpul nu a cunoscut culoarea lunii
în serile ce întorc singure parcurile memoriei
Florile iubitei sunt dalbe
şi caii negri aleargă stepa îndulcită a mirării
Răsar solar fluturi pe dealuri
şi ziua a părăsit noaptea ca un râu malurile
şi stelele se preling pe fruntea ta
– necunoscute figuri geometrice
a rămas doar amintirea părăsită de banca
unor adolescenţi maturi
şi doar două degete nedespărţite în pământul dur
Aleea
tu erai o fată din Mănăştur
eu băiatul din sud cu accent gramatical timid
în acelaşi loc de joacă la marginea copilăriei
– un maidan crăpat de spini şi buruieni
eram printre nori pentru că nu ştiam gustul timpului
iar îngheţata avea vârsta vaniliei şi culoarea cartierului
liliacul înflorea întotdeauna la început de mai
atunci nopţile sclipeau ochii negri, iar ziua albastru
pe aleea aceea amintirile se plimbă de mână
şoaptele copilăriei nu s-au întâlnit
si memoria s-a dezbrăcat de cuvinte
cum pomul de frunze
cum bătrânul burg de clipe
din vechime vine primăvara
cerul zâmbeşte înserarea fetei
despre băiatul aşezat la casa lui
dincolo de pădurea ce cuprinde cimitirul oraşului
Din cuvinte fluturi…
Într-o zi vei refuza realitatea
cum inima şoaptele furtunii
cum noaptea luceafărul
Şi undeva rămâne steaua rătăcită în universul cunoaşterii
Se va învârti stingheră în palma nerecunoştinţei
până la lacrimă
Din cel mai curat rubin
Şi nimeni va plânge şi nu va purta inelul
Rămâne doar singurătatea frământată de icoane statice
Liniştea taie din cuvinte fluturi
Şi tăcerea surprinde dragostea nepregătită
Pe drumul cu dale din clipe care nu duc nicăieri
Suferinţa pietrelor doare
cum vorbele nerostite ale toamnei
Da. Până la urmă timpul cicatrizează rănile
deschise de mirare
Şi ziua şi noaptea vor rămâne oceanul uitării
unde aerul e pătrat
unde aleargă corăbierii marea şansei
Aer
Aer albastru
Aer pătrat
Aer ca forma unui copac
Aer cât poiana din codru
Aer din cuvinte grele
Aer elastic ca trupul femeii îndrăgostite
respiraţie dintr-o inimă fragilă
Aer moleşit de trecerea timpului
Aer cu miros de fabrică
Aer sub chip de zbor
Aer fierbinte de stepă ce aleargă caii
undeva depărtarea şopteşte furtuni de nisip