2018/n5/a9
Aroma ficţională a biografiei
Iulian Boldea
Cătălin Pavel este un nume deja cunoscut în literatura română de azi. A debutat, în 2010, cu romanul Aproape a şaptea parte din lume, a publicat romanele Nicio clipă Portasar (2015), Trecerea (2016), dar şi câteva cărţi de poeme (Altera Pars, 2013, Adagietto, 2016). Dincolo de formule sau de tipare expresive prestabilite, stilul cărţilor sale este provocator şi tensionat, scriitura e densă, iar substanţa cărţilor nu e fără legătură cu formaţia de arheolog de reputaţie internaţională a autorului. Romanul Chihlimbar (Iaşi: Polirom, 2017) este ilustrativ pentru resursele epice ale scriitorului, care construieşte, în cartea sa, sub forma unei biografii ficţionalizate, povestea lui Josquin des Prez, muzician al Renaşterii de origine franco-flamandă, care, în cursul unei călătorii în Dobrogea, retrăieşte o poveste de dragoste, într-o atmosferă cvasimitică, cu acolade alegorice despre jocurile divinităţii, cu strategii ale recuperării „trecutului absolut“ încorporat în „grădina întristării şi havuzul snoavelor“, sub forma binecunoscută a „povestirii în ramă“ (Die Rahmenerzählung), amintind specularitatea narativă fascinatorie a celor 1001 de nopţi.
Romanul are, cum s-a spus, o construcţie polifonică, cu o tehnică a contrapunctului bine strunită, cu strategii narative în care propensiunea spre armonia întregului se întâlneşte cu instinctul ludic sau cu irizările livrescului. Ritmul interior al naraţiunii are o dinamică pulsatorie, când încetinit, de o lentoare ce sugerează încremenirea eleată a trecutului, când dinamic, alert, precum în episodul când, la venirea unui agent, soţia îi reproşează lui Josquin indolenţa, care e, de fapt, un refuz al înregimentării într-un tipar social prestabilit, ce conduce la privarea de libertate creatoare, de iniţiativă: „Ăsta e agent secret de la poteră. Staţi jos, domnu’ agent. Cu ce vă putem. Staţi joooos, vă rugăm, acuma dacă tot. Agentu’ trăsese puţin de pantaloni în sus, se aşezase printr-o mişcare înşelătoare şi zisese, nu l-aţi văzut pe Akiba? S-ar părea că s-a ascuns tocmai în casa dvs. Josquin se uită la Ilona, triumfător, adică vezi? imediat îl recunoşti pe agent! Numai ăştia nu zic dumneavoastră întreg, doar dvs.! Ilona se uită la el, adică asta nu te scuteşte de a-ţi lua o slujbă. Josquin se uită la ea, adică de două zile nu mi-ai mai dat nimic de mîncare, şi ea la el, adică azi-noapte n-ai venit acasă, şi el la ea adică privirile înflăcărate pînă cînd ferindu-ne/ doar pe-ascuns ocheade misterioase arunca-ne-vom? Paulus Silentiarius, Anthologia Palatina, cinci roman cu două sute douăzeci şi unu. Paulus cum? făcu agentul. Akiba, spuse Josquin. Exact, Akiba, se înfierbîntă agentul, unde este? Cei prezenţi ridicară din umeri, absenţi. Vă previn că veţi fi arestaţi pentru (urmă pentru ce)“.
Romanul lui Cătălin Pavel este, însă, şi un roman despre avatarurile literaturii, despre seducţiile intertextualităţii, ale cuvântului şi ale aventurilor naraţiunii exemplare ce caută să restituie fiinţei trecutul şi esenţa ei („eu cunosc toate poveştile care se varsă în această poveste“, mărturiseşte Josquin). Povestea, ca act salvator, ca posibilitate de mântuire, e prezentă încă din paginile liminare, cu judecata de apoi în care posibilitatea de mântuire e oferită tocmai de povestea spusă în faţa lui Dumnezeu, poveste care e legată de alte şi alte naraţiuni ce formează un mecanism universal al prefacerii lumii în „poveste“, în ficţiune, în parabolă a experienţei vieţuirii care se literaturizează, devine literatură.
Titlul romanului este, de altfel, cât se poate de sugestiv, transpunând posibilitatea literaturii, ca modalitate compensatorie a trăirii prin cuvânt, de a fixa în meandrele şi în ţesătura naraţiunii o întreagă lume, încremenită în atemporalitatea ficţionalităţii, însă nu mai puţin verosimilă în toate articulaţiile şi formele sale. Putem vedea în acest roman, cum remarcă Adriana Bittel, „construirea cu deplină libertate a imaginaţiei a unei lumi de fantasme livreşti hălăduind prin realităţi istorico-geografice mişcătoare ca nisipul. Plus o vibraţie aparte a textului, o încredere în puterea cuvintelor, a ritmului şi muzicalităţii lor, de a ţine pasul cu fiinţa gînditoare şi simţitoare care le rost(u)eşte chiar şi atunci cînd simte mai mult decît poate gîndi“. Stilul, cizelat cu migală de orfevru, are tării ale cuvântului şi întorsături molatice ale frazei, îmbinând pasiunea trecutului, structura polifonică a texturii epice şi jocurile de perspective, prin care aparenţele şi adâncimile textului se intervertesc într-o scenografie carnavalescă, ludică şi parodică în egală măsură. Numele cu trimiteri livreşti (Akiba, lăutarul ţigan Dimitrie Cantemir), erudita detentă parodică, cu reflexe livreşti („Cînd să soarbă din cicoare însă, iată că pe scara în spirală ca desenele lui da Vinci despre mişcarea diacronică a elicei apăru o femeie, posibil o roşcată somptuoasă, sau poate doar un nu descendant un escalier, cu ochi în care irizau anluminurile din o mie de Très Riches Heures“), conturează o atmosferă de epocă ce reconstituie culoarea şi aromele trecutului, astfel că romanul picaresc, romanul istoric şi paradoxurile biografiei ficţionale se îmbină în mecanismele acestei naraţiuni complicate, sugestive şi paradoxale.
Mixtură de povestiri trăite sau imaginate, romanul Chihlimbar se detaşează prin verva poematică a unor descrieri, dar şi prin fascinaţia policromiei erudite a reconstituirii, prin jocul de absenţe şi prezenţe, de lentori sau ruperi de ritm al naraţiunii. Căutările şi peripeţiile lui Josquin des Prez nu se derulează doar în lumea ficţional-reală a trecutului, ci şi în lumea ideilor şi a misteriilor unui univers labirintic şi amăgitor. Hermeneutica trecutului pe care o înfăptuieşte, cu ochi precis de arheolog, scriitorul e însoţită de o, nu mai puţin relevantă, hermeneutică a pasiunilor şi a senzualităţii, construită printr-o tehnică deplin asumată a intensităţii şi a reculului. Chiar dacă i s-a reproşat autorului densitatea narativă sau ignorarea distanţării faţă de text, romanul lui Cătălin Pavel este o reuşită epică, iar călătoria lui Josquin, de la Calais la Callatis, pentru a o regăsi pe Ilona, iubita sa, poate fi percepută ca o regresie înspre un trecut esenţial. Călătoria poate simboliza regăsirea identităţii esenţiale a fiinţei, cu abandonarea interesului pentru aspectele marginale, secundare, periferice, ce devin aproape subversiuni sau reziduuri textuale.
Parodicul, limbajul neologic, ideatic (se folosesc cuvinte ca indemnizaţie, „clironomie“, „simptome nesistematizabile“, cauţiune, se vorbeşte despre „stigmatul inadaptabilităţii“, „abscisa timpului“, categorii, interfaţă etc.), reflecţiile cu iz filosofic fac din roman un pretext de meditaţie asupra lumii („Concepţiile mele, remarcă la un moment dat Josquin, n-au nicio aplicabilitate, şi apoi eu nu ştiu să exagerez decât la nivelul ideilor, or, un justiţiar trebuie să exagereze la nivel practic“). Roman frescă şi roman al memoriei, Chihlimbar este, în acelaşi timp, şi un roman al căutării fericirii prin iubire, printr-un joc al apropierii şi al depărtării, al seducţiei intimităţii şi al restaurării trecutului prin imersiunea în imaginar. Captivitatea în mecanismele istoriei este, ne sugerează autorul, relativă. Literatura are şansa de a oferi tehnici alternative, compensatorii, pentru legitimarea identităţii fiinţei prin cuvânt. Abundenţa detaliilor, episoadelor şi scenelor este dublată, pe parcursul romanului, de o scriitură proliferantă, într-o euforică dezlănţuire imagistică, care ar fi putut, uneori, să mizeze şi pe cartea temperanţei, a discreţiei sau a sugestiei ficţionale.